”Şi acum, când mă gândesc, îmi vine să mă iau la palme cum ascultam o femeie cu şapte clase hulind-o pe Maica Domnului!” – mărturia părintelui Simeon Dezrobitu despre sectari



metanie-rugaciune-biserica-calugar-monah

În Sfânta Scriptură ni se atrage atenţia că „diavolul umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Pet. 5:8). Într-adevăr, sunt oameni care ajung în întuneric chiar şi atunci când îl caută pe Dumnezeu – pentru că sunt foarte mulţi „lupi în piele de oaie” care, crezând că cunosc adevărul, nu fac altceva decât să ducă sufletele spre pierzare. Părintele Simeon de la biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” din Bunoaica, comuna Cireşu (jud. Mehedinţi) îl iubea de mic copil pe Dumnezeu şi dorea să afle Cuvântul Său. Dar Dumnezeu a îngăduit ca, până să ajungă la Adevăr, să rătăcească vreo trei ani la baptişti. Mărturia sfinţiei sale ne arată, încă o dată, marea milă a lui Dumnezeu-Adevărul, care Se descoperă oricărui suflet ce se smereşte şi Îl caută cu sinceritate.

– Părinte Simeon, vă mulţumim în primul rând pentru că doriţi să ne daţi această mărturie. Am dori să vă întrebăm care sunt primele amintiri legate de relaţia sfinţiei voastre cu Dumnezeu?

Eu de mic copil ceream ajutorul lui Dumnezeu, dar nu ştiam nimic despre Dumnezeu. În perioada studenţiei, nu prea am avut timp să merg la biserică, însă în câte o după-amiază mai ajungeam la Patriarhie… Simţeam o eliberare a sufletului de îndată ce intram în Casa Domnului, dar nu ştiam nimic despre ce înseamnă să fii creştin… Am ţinut postul vinerea de mic copil, chiar şi când eram student la Politehnică, chiar dacă nu ştiam pentru ce îl ţin. Şi Sfânta Parascheva (Paraskevi înseamnă Vineri în greceşte – n.red.) m-a ocrotit şi m-a ajutat mult în viaţă. Multe lucruri bune s-au întâmplat în viaţa mea într-o zi de vineri. Vineri mi-am ales profesorul îndrumător pentru proiectul de licenţă de la Politehnică, vineri am fost la Curtea de Argeş să discut cu Preasfinţitul Calinic despre preoţia mea, după ce am devenit preot am fost trimis la biserica Sfânta Parascheva în Teleorman. Apoi tot vinerea am fost trimis la o biserică din judeţul Mehedinţi, unde mi-am stabilit domiciliul.

Cum aţi ajuns la baptişti?

După terminarea Politehnicii, am fost repartizat la uzinele IMGB. Acolo am dat de un inginer care era baptist. Şi cum ei au râvnă să le vorbească oamenilor despre Dumnezeu, aşa şi el nu pierdea nici o ocazie pentru a ne vorbi despre Dumnezeu. Eu eram într-o căutare, voiam să aflu mai multe despre Dumnezeu şi m-a atras cuvântul colegului meu. Ştiam că Dumnezeu ne ajută şi ne iubeşte, simţisem în sufletul meu aceste lucruri, şi eram dornic să aud cuvântul lui Dumnezeu. Dar eram la nivelul zero în ceea ce priveşte cunoştinţele religioase… De aceea îl conduceam până acasă, ca să-mi vorbească mai mult despre Dumnezeu. Pe urmă am început să citesc Biblia, am ascultat nişte predici de-ale lor, am căutat să mă informez şi din alte cărţi primite de la ei şi din diferite reviste. Am început să frecventez Duminica adunările lor. Vreau să vă zic că în tot acest timp soţia şi copiii mergeau la slujbe la Patriarhie.

– Puteţi, vă rog, să ne descrieţi atmosfera din „casele de rugăciune”?

Era o rugăciune „vorbită”. Se ridica unul şi, cu glas tare, Îi mulţumea Domnului şi Îi cerea ce aveau nevoie. Apoi rugăciunea era continuată pe rând de mai mulţi dintre participanţi. Unii îşi spuneau propriile necazuri în rugăciune. Este o diferenţă mare între Ortodoxie şi neoprotestanţi în ceea ce priveşte modul de rugăciune. Domneşte acolo o stare de superficialitate. Şi acum, când mă gândesc, îmi vine să mă iau la palme cum ascultam o femeie cu şapte clase hulind-o pe Maica Domnului! Ei, prin ceea ce spun, deformează cuvântul lui Dumnezeu. În Sfânta Scriptură se arată foarte limpede cum, după Învierea Sa, Mântuitorul a intrat prin uşile încuiate la ucenicii Săi. Deci la Dumnezeu totul este posibil. Aşa cum Mântuitorul a intrat prin uşile încuiate, aşa a putut să intre şi în pântecele Fecioarei Maria, iar Maica Domnului să rămână Fecioară şi după naştere. Apoi, când Mântuitorul Iisus Hristos a fost răstignit, i-a dat-o în grijă pe Mama Sa Sfântului Ioan Evanghelistul. Păi, dacă Măicuţa Domnului ar mai fi avut copii, Mântuitorul i-ar mai fi dat-o în grijă Sfântului Ioan? Este foarte clar că sectarii nu au Duh Sfânt şi interpretează cum vor ei Sfânta Scriptură. Ei, într-adevăr, cunosc foarte bine Sfânta Scriptură, dar şi diavolul ştie foarte bine Scriptura…

– În timp ce mergeaţi la adunările lor, v-aţi dat vreodată seama că sunt în înşelare?

– Eram foarte naiv atunci şi încercam să fac primii paşi pe calea credinţei…

Soţia ce părere avea despre faptul că mergeaţi la baptişti?

Ea mergea des la Patriarhie, vorbea cu Părintele Gherontie Ghenoiu (încercat duhovnic, eclesiarhul de atunci al Catedralei Patriarhale – n.red.) şi plângea pentru mine, rugându-L pe Dumnezeu să mă aducă înapoi la Ortodoxie. Cu Părintele Gherontie am vorbit şi eu de câteva ori. El mi-a spus că, dacă voi continua să merg la baptişti, mă ia diavolul şi merg în iad. Eu mă străduiam să nu fac nici un păcat. Auzind ce mi-a zis Părintele, m-am gândit că nu este sănătos! Cum să ajung în iad, din moment ce nu fac păcate? Dar, de fapt, eu eram cel nebun. Mă aflam în cel mai mare păcat, pentru că părăsisem Biserica. În plus, toţi sectarii au o mândrie luciferică, pe care o aveam şi eu. Ei se consideră „copiii lui Dumnezeu”, iar pe noi toţi ceilalţi ne consideră căzuţi. Zic că în Biserica Ortodoxă este idolatrie. Eu simţisem din plin în studenţie ajutorul Maicii Domnului, pentru că o rugasem să mă ajute la examene… Dar dracu-i drac – îmi luase mintea şi uitasem tot binele pe care mi-l făcuse Maica Domnului. Dar tot Măicuţa Domnului s-a milostivit de mine şi m-a adus înapoi, în sânul Bisericii celei adevărate.

– Cum s-a întâmplat acest lucru?

– Într-o vară, am ajuns la Borsec, în concediu. Acolo i-am întâlnit pe vrednicii de pomenire preoţi Constantin şi Viorel Mihoc (părinţii Constantin şi Viorel provin dintr-o familie cu zece copii, dintre care şase au devenit preoţi. Părintele Constantin s-a mutat la Domnul în anul 2009, iar părintele Viorel un an mai târziu – n.red.) O să-i pomenesc cât voi trăi pe aceşti părinţi minunaţi, căci Dumnezeu şi Maica Domnului au lucrat prin ei şi am revenit la Adevăr. Părintele Viorel slujea acolo într-o biserică, iar părintele Constantin era proaspăt student la Teologie. Dumnezeu a rânduit şi am participat la o slujbă în biserica părintelui Viorel. Mi-a plăcut foarte mult predica sa. Veniseră şi nişte femei, care au cântat o cântare foarte frumoasă închinată Maicii Domnului. Eu nu plâng niciodată, nici la moartea tatălui meu nu am plâns, dar atunci mi-au dat lacrimile. Până atunci nu mai auzisem aşa frumuseţe de cântec… După această slujbă, m-am dus zilnic la cei doi părinţi Mihoc şi am stat de vorbă. La toate întrebările mele, ei mi-au dat răspunsuri logice. Din discuţiile pe care le-am avut, mi-am dat seama cât sunt de neştiutor. Am discutat mult despre icoane, despre rugăciunile pentru cei adormiţi. Se simţea că vorbeau în duhul lui Dumnezeu. Şi preoteasa părintelui Viorel m-a impresionat mult. Avea pe atunci vreo patru copii (acum are zece!) şi era însărcinată cu cel de-al cincilea. Eu am încercat să o ispitesc: „În vremurile acestea grele, merită să faci atâţia copii?” Eram pe vremea lui Ceauşescu. Iar ea mi-a răspuns: „Dacă Dumnezeu îi trimite, le va da şi ce să mănânce!”. Pe urmă mi-a arătat filme din Ţara Sfântă, mi-a povestit despre Sfânta Lumină. Mi-am zis: „Sunt net superiori baptiştilor. Situaţia este foarte clară!”. La un moment dat, a venit vorba despre aghiazmă şi părintele Viorel mi-a zis că numai la ortodocşi se face aghiazma – adică numai în Biserica noastră se sfinţeşte apa. Eu mi-am adus aminte că pastorul de la Bucureşti ne vorbise odată despre aghiazmă, zicând că nu este decât o apă în care s-a pus busuioc, busuioc care ionizează apa şi, vezi Doamne, de aceea nu se strică! Având în minte această idee, i-am zis părintelui Viorel: „Dă-mi te rog o sticlă, nişte busuioc, o să-l pun în apă şi o să vezi că apa nu se va strica!”Pe urmă am mai luat o sticlă, în care am pus doar apă de la robinet. Apa în care am pus busuioc s-a stricat în trei zile, în schimb cea fără busuioc a rămas bună! Mi-am dat seama atunci că mă aflam pe un drum greşit. Când m-am întors în Bucureşti, m-am dus direct la pastor şi i-am zis: „M-am lămurit de credinţa voastră. Am verificat ceea ce aţi spus despre aghiazmă şi nu este adevărat. Revin la Ortodoxie!”. El a bălmăjit ceva despre uleiul de la Sfântul Maslu, dar se vedea că nu are habar de nimic. M-am dus atunci la Patriarhie să-i spun Părintelui Gherontie Ghenoiu hotărîrea mea. Părintele mi-a zis că este o mare minune întoarcerea mea la Ortodoxie! Tot sfinţia sa a fost cel ce mi-a propus să mă preoţesc. Şi ce minunat a lucrat Dumnezeu în viaţa mea în continuare! Băiatul meu e preot la Napoli, fata mea a terminat Medicina cu 10, iar apoi s-a închinoviat la Mănăstirea Ghighiu – iată că acum toţi îi slujim lui Dumnezeu!

– Ce aţi simţit după ce aţi revenit la Ortodoxie?

– După ce mi-a făcut mirungerea, am simţit o eliberare. În „adunare” nu puteam să vorbesc, deşi ştiam multe lucruri, pentru că citisem foarte mult. Apoi am putut să vorbesc şi să cânt în biserică. Mergeam în fiecare Duminică la biserică şi cântam. Simţeam nevoia să vorbesc tuturor despre Dumnezeu. La serviciu le vorbeam mai tot timpul colegilor şi şefilor despre Dumnezeu. Când mergeam prin delegaţii, aveam râvna, dorinţa de a transmite şi altora dragostea pe care Dumnezeu ne-o poartă tuturor. Până voi muri, o să am în inimă dorinţa de a-L face şi altora cunoscut pe Dumnezeu! Vreau să transmit cât mai multora prin cărţi, prin reviste, prin cuvânt credinţa cea adevărată. Ortodoxia este o comoară, un tezaur, dar din păcate mulţi sunt ortodocşi doar cu numele… M-am bucurat să întâlnesc în activitatea mea oameni foarte credincioşi, trăitori, care ştiau multe. Eram la uzină şi a venit şeful catedrei de TCM. Eu, în loc să-l întreb probleme de serviciu, l-am întrebat dacă crede că există Dumnezeu. Şi mi-a vorbit atât de frumos despre Dumnezeu! Apoi am ajuns la şeful catedrei de fizică. El lucra la Măgurele, avea relaţii cu NASA. Se ocupa cu cercetările în privinţa lansărilor de sateliţi. Şi acesta mi-a vorbit de la suflet la suflet, parcă era un preot!

– Facem noi, ortodocşii, tot ce ne stă în putinţă pentru a-L mărturisi pe Hristos? Baptiştii şi toţi cei asemenea lor au multă râvnă în a trage după ei cât mai multe suflete…

Într-adevăr, ei au râvnă, dar nu sunt în Adevăr. Noi suntem în Adevăr, dar nu avem râvnă. Avem un stil cam egoist – adică mulţi zic: „Eu am credinţa mea în suflet”. În plus, dacă ai păcate şi persişti în păcate nu merge să-L mărturiseşti pe Hristos. Adică nu poţi sluji la doi stăpâni, lui Dumnezeu şi lui mamona. Pentru că trupul este duşmanul numărul unu al sufletului. Lumea, trupul şi diavolul sunt duşmanii omului. Majoritatea sunt dominaţi de trup, vor să-i dea trupului tot ce pofteşte. Ca să-I slujeşti lui Dumnezeu, trebuie să fii coordonat de duh şi nu de trup. Ori, dacă laşi duhul în spatele trupului, nu e bine. Se împlineşte Scriptura. Mântuitorul spune: „Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei ce o află” (Mat. 7:13). Fără luptă, fără asceză nu ne putem mântui. Pe cei de la secte i-au luat diavolii în primire. Se cred deştepţi, atoateştiutori. Au o mândrie luciferică în ei.

Părinte, credeţi că este grea mântuirea?

Când Îl ai pe Dumnezeu în suflet, te străduieşti să împlineşti cuvântul Lui, te lupţi pentru a câştiga Raiul. Aşa cum orice sportiv munceşte mult pentru a obţine o medalie, fiecare dintre noi, cei ce ne considerăm creştini, trebuie să ne străduim mult pentru a ajunge în Împărăţia lui Dumnezeu. Dumnezeu ne iubeşte atât de mult, dar noi nu conştientizăm această mare iubire. Dumnezeu ne dă timp de pocăinţă la fiecare. Dacă n-ar fi aşa, ar trebui ca atunci când săvârşim păcate şi stăruim în ele să murim pe loc, să ne ia sufletul. Dar nu se întâmplă aşa! Dumnezeu, pe lângă faptul că este iubitor, este şi îndelung-răbdător şi aşteaptă întoarcerea noastră. Sunt atât de îndrăgostit de Ortodoxie încât, dacă mi s-ar cere, aş fi în stare să-mi pun capul pe tocător!

Cum ar trebui să ne purtăm cu cei de alte credinţe?

– Să le arătăm dragoste, să-i ajutăm atunci au nevoie, dar să nu amestecăm credinţele şi nici rugăciunea. Le aducem argumente, arătându-le că Ortodoxia este singura credinţă adevărată. Suntem datori a-L mărturisi pe Dumnezeu prin fapte şi cuvânt. Dacă sunt sinceri în căutarea lor şi cer explicaţii, aşa cum am cerut eu părinţilor Mihoc, suntem datori să stăm de vorbă şi să le explicăm cum stau lucrurile. Dar, aşa cum ne învaţă părinţi ca Iustin Pârvu şi Arsenie Papacioc, dacă vor să fim împreună pe motiv că „peste tot este adevărul”, îi refuzăm categoric. „Adevărul” lor fără sfinţi şi fără Maica Domnului mi se pare ceva drăcesc. Ecumenismul, din păcate atât de promovat astăzi, aşa cum ne învaţă mulţi sfinţi şi părinţi cu viaţă sfântă, este o mare înşelare, este o cursă a diavolului. Dar trebuie să se împlinească Apocalipsa, când vor cădea chiar şi dintre cei aleşi… Este foarte scumpă Ortodoxia, avem mii de mucenici care au plătit cu sânge pentru apărarea şi păstrarea adevărului de credinţă, dar noi nesocotim sângele vărsat. Trebuie să fim foarte râvnitori, să avem Ortodoxia în sânge şi să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a face cunoscută această mare comoară!

Mărturia Părintelui Simeon Dezrobitu

Interviu realizat de Raluca Tănăseanu

Articol apărut în numărul 26 din “Familia Ortodoxă”



loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *