Către cei ce neagă libertatea morală din om



Sfantul Teofan Zăvorâtul

Întâlnim mulţi oameni care neagă cu desăvârşire învăţătura creştină despre libertate sau, cel puţin, socotesc această problemă foarte discutabilă. Oamenii aceştia de obicei spun: “Fiecare dintre noi, în mare parte, procedează într-un fel sau altul după cum este constrâns de împrejurări: foarte adesea unul şi acelaşi om în condiţii de viaţă favorabile lui este şi cinstit, şi drept, şi devotat datoriei sale morale, dar, îndată ce aceste conditii se schimbă şi devin nefavorabile, omul se schimbă, deseori într-atât, încât nu mai poate fi recunoscut. Unde este, întreabă ei,  libertatea aici? Mai degrabă putem spune că fiecare dintre noi este sclavul împrejurărilor”.

Ca profund gânditor creştin, Sfântul Teofan cu admirabilă simplitate şi claritate dă în vileag minciuna acestei concepţii omeneşti şi prin exemple vii îi dă fiecăruia de înţeles, întrucât, în esenţa lucrurilor, problema aceasta, pe care nu se ştie de ce foarte mulţi o consideră discutabilă, este foarte simplă ca rezolvare.

– Atacaţi libertatea, zicând: parcă totul este orânduit în aşa fel încât vrem, nu vrem, trebuie să lucrăm. Trebuie numai să vă cercetaţi cu mai multă atenţie faptele voastre, timp de o zi sau jumătate de zi, şi veţi vedea că faceţi totul singuri şi faceţi pentru că aşa voiţi. Cine v-a adus în Vişa (pustia unde se afla preasfinţitul)? V-a adus cineva legaţi ori singuri v-aţi hotărât şi aţi venit? Ceea ce numiţi constrângere este îndemnul fără de care faptele libere nu pot fi săvârşite. Însă îndemnul nu este necesitatea de a lucra, ci propunerea de a lucra. Fapta este propusă, sufletul chibzuieşte dacă să o facă sau nu şi hotărăşte. Nimeni nu poate constrânge sufletul să ia această hotărâre. Singur hotărăşte. Aici nici puterea lui Dumnezeu nu intervine şi prin niciun semn nu leagă libertatea sufletului.

Protopărinţii au căzut… De ce? Au găsit că este mai bine să nu împlinească porunca şi au încălcat-o. Şarpele a propus. Eva a chibzuit şi a găsit că nu propune ceva rău şi potrivit acestei judecăţi a hotărât să rupă fructul şi să guste din el. Nimeni nu a constrâns-o să ia această hotărâre.

La fel au făcut şi duhurile; şi au căzut, desigur, în urma judecăţii şi a hotărârii personale potrivit căreia era mai bine să nu-L asculte pe Dumnezeu, ci să trăiască după priceperea lor. Au judecat aşa şi au căzut de la Dumnezeu. Nimeni nu i-a constrâns să ia această hotărâre.

Şi aşa face fiecare suflet. Îndemnuri pot exista multe şi foarte puternice, dar hotărârea întotdeauna depinde de voinţa sufletului. El poate hotărî şi împotriva tuturor îndemnurilor oricât de puternice ar fi ele. Luaţi-i ca exemplu pe mucenici. Înaintea lor se aflau instrumentele de tortură, li se făgăduia o viaţă liniştită, uneori stăteau de o parte şi de cealaltă mama şi tatăl şi încercau să-i convingă să arunce puţină tămâie în jăratec înaintea idolilor, alteori, în afară de aceştia, stătea alături şi soţia cea tânără şi dragă şi încă cu copilul. Câte constrângeri! Iar mucenicul hotăra cu totul împotriva lor. Nu era el liber?! Aşadar, cine cade – cade din proprie decizie.

Înţelegând, astfel, că hotărârea liberă întotdeauna depinde de noi, trebuie să reţineţi că atotcunoaşterea lui Dumnezeu nu are influenţă hotărâtoare asupra ei. Iar această problemă a fost rezolvată de mult şi în chip foarte mulţumitor. Anume: Dumnezeu prevede hotărârile noastre libere. Aceste hotărâri alcătuiesc obiectul atotcunoaşterii şi îl alcătuiesc în felul în care se prezintă – anume, ca hotărâri libere. Dumnezeu nu tot ceea ce prevede hotărăşte. Teologii deosebesc în Dumnezeu hotărârea şi îngăduinţa. Ceea ce hotărăşte Dumnezeu, aceea se şi întâmplă, după cum hotărăşte El, iar ceea ce îngăduie, aceea poate nici să nu se întâmple, chiar dacă Dumnezeu prevede că se va întâmpla ceva.

Aşa a fost căderea protopărinţilor şi a duhurilor. Ei au căzut în mod liber, chiar dacă Dumnezeu a prevăzut acest lucru. Din partea lui Dumnezeu s-a făcut totul pentru ca ei să nu cadă.

Protopărinţilor li s-a spus clar: să nu mâncaţi. Şi urmările au arătat că nu au ascultat. Cam aşa trebuie să gândim şi despre duhurile căzute.

Nu au ascultat – cine este vinovat? Pentru ce a îngăduit Dumnezeu acest lucru? Pentru că altfel ar fi trebuit să ia libertatea sau să nimicească în lume făptura cea liberă. Însă fără aceasta lumea ar fi fost mult mai prejos decât este acum. Şi Dumnezeu i-a îngăduit să cadă, orânduind chipul ridicării din cădere. Noi mergem spre ridicare pe calea luptei cu lucrurile potrivnice. Aşa este legea! Şi toţi cei care o urmează sunt încununaţi de succes.

– Oricât de puternice ar fi convingerile, toată hotărârea lucrurilor îi aparţine persoanei care acţionează şi fiecare simte momentul când rosteşte înlăuntru: trebuie să fac asta şi asta. Tocmai în aceasta constă esenţa libertăţii. Şi nici o putere nu o poate scoate din suflet.

– Dacă omul voieşte de unul singur să se lase în voia lui Dumnezeu, atunci şi Dumnezeu începe cu harul Său să lucreze în el. Dacă totul ar depinde de Dumnezeu, într-o clipă toţi ar deveni sfinţi. Un singur semn de la Dumnezeu – şi toţi s-ar schimba. Însă legea este aşa încât omul trebuie să vrea şi să caute singur – şi atunci harul nu-l va mai lepăda, numai să-i rămână devotat.

Sfântul Teofan Zăvorâtul,  „SFATURI ÎNŢELEPTE” – Editura Egumeniţa



loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *