Dacă îl stăpâneşte pe om zgârcenia, boală mai mare nu există



cuviosul_paisie_aghioritul_44-590x508

Părinte, am auzit de doi fraţi, dintre care cel mic este milostiv, iar cel mare nu.

– Părinţii să-l înveţe şi pe cel mare să se îndulcească prin a da. Dacă cel mare va cultiva această virtute, va primi plată mai mare decât cel mic, care o are din fire, şi va deveni mai bun.

– Părinte, cum se poate izbăvi cineva de strâmtimea inimii, de greutatea ce o are în a da?

– Ce, eşti zgârcită? O să te arunc afară! Şi la ascultare, de pildă, când eşti la arhondaric, să iei o binecuvântare generală, ca să poţi da. Nu vezi şi Dumnezeu cu câtă îmbelşugare dă tuturor binecuvântările Sale? Dacă cineva nu se obişnuieşte să dea, se învaţă zgârcit şi după aceea îi vine greu să dea.

Iubitorul de argint este „puşculiţa”; adună el, ca să-i găsească alţii. Şi astfel pierde bucuria de a da şi răsplata dumnezeiască. Odată i-am spus unui bogat: – De ce aduni? N-ai obligaţii. Ce-o să faci cu ei?. „Aici vor rămâne când voi muri”, îmi răspunde. “Eu îţi dau binecuvântarea să le iei pe toate sus!”, îi spun. „Aici vor rămâne”, îmi spune din nou. „Dacă voi muri, lasă să le ia alţii”. „Ei, dar aşa aici vor rămâne”, îi spun. „Scopul este să le dai cu propriile tale mâini acum, cât trăieşti“. Nu există om mai nesocotit decât lacomul de bani, care adună mereu şi totdeauna trăieşte in lipsă şi în cele din urmă îşi cumpără iadul cu economiile pe care şi le-a adunat. Este cu desăvârşire pierdut, pentru că nu dă şi se pierde cu lucruri materiale şi pierde astfel şi pe Hristos. De cel zgârcit îşi bat joc toţi. Era un moşier foarte bogat, care avea ogoare la ţară, iar în Atena multe clădiri, dar era foarte zgârcit. Odată a făcut o oală de mâncărică de fasole, dar numai zeamă, ca să mănânce lucrătorii ce lucrau pe ogoarele lui. Mai demult lucrau sărmanii de dimineaţă înainte de a răsări soarele şi până la apus. Aşadar, la amiază, când s-au oprit puţin, ca să se odihnească, stăpânul a pus mâncarea de fasole într-o cratiţă şi a chemat pe lucrători să mănânce. S-au aşezat sărmanii lucrători în jurul cratitei şi au început să mănânce. Când luau cu lingura vreo boabă, când numai zeamă goală. Un lucrător era foarte glumeţ. Lasă lingura şi se duce mai departe. Îşi scoate cizmele şi ciorapii şi se apropie voind să Între în cratiţă. “Ce faci?”, îl întreabă ceilalţi. „Mă gândeam să intru înăuntru, poate voi prinde vreo boabă de fasole!“. Atât de zgârcit era ticălosul acela. De aceea, de o mie de ori este mai bine să îl stăpânească pe om risipa, decât zgârcenia.

– Zgârcenia este boală Părinte?

– Boală foarte mare! Dacă îl stăpâneşte pe om zgârcenia, boală mai mare nu există. Economia este bună, dar să ia aminte omul ca să nu-l stăpânească încet diavolul cu zgârcenia.

– Părinte, unii din pricina zgârceniei stau flămânzi.

– Numai flămânzi? Era un negustor bogat care avea o prăvălie mare şi cu briceagul tăia în trei chibriturile acelea late! O alta foarte bogată avea un fitil cu sulf; ţinea cărbuni aprinşi şi cu acel fitil lua foc din cărbuni ca să aprindă soba, ca să nu cheltuiască vreun chibrit. Şi avea case, terenuri, o avere mare.

Nu spun ca să fie cineva risipitor, dar, cel puţin, acestuia dacă îi vei cere ceva, repede îţi va da. Iar dacă este zgârcit, îi va părea rău să-ţi dea. Erau odată două gospodine şi discutau despre salate, despre oţeturi şi, aşa discutând, una a spus: “Am un oţet foarte bun”. Odată cealaltă a avut nevoie, săraca, de puţin oţet şi s-a dus la aceea să-i ceară. „Ascultă aici”, îi spune aceea, “dacă-l dădeam, n-aş mai fi avut oţet de şapte ani!“. E bine să faci economie şi să dai. Econom nu înseamnă zgârcit. Tatăl meu nu ţinea bani. La Farasa nu exista hotel; casa noastră era ca un hotel. Oricine venea în sat, la primar mergea să stea. La el mânca, el îi spăla picioarele şi-i dădea şi ciorapi curaţi.

Acum văd că la unele locuri de închinare au magazii întregi cu candele dar nu spun: „Avem destule, nu ne mai daţi altele”. Acestea nu le pot folosi, nici nu le pot vinde, dar nici nu le dau. Când cineva începe să adune, se leagă şi nu poate da… Iar dacă începe să adune lucruri dar le şi dă, atunci inima lui se va aduna în Hristos fără să-și dea seama cum.

O văduvă să nu aibă bani să cumpere un cot de stofă ca să-şi îmbrace copiii, şi eu să adun! Cum voi suporta aceasta? La Colibă nu am nici farfurii, nici cratiţe, ci nişte tinichele. Prefer să dau cinci sute de drahme unui student să meargă de la o mănăstire la alta, decât să iau ceva pentru mine. Dacă nu aduni, ai binecuvântare de la Dumnezeu. Când dai binecuvântare, iei binecuvântare. Binecuvântarea naşte binecuvântare.

Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003, p. 172-174

Articol relatat de portalul ortodox.md



loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *