Despre duhul curviei şi al poftei trupeşti



5731191030_89a5e79ed7_b

A doua luptă o avem împotriva curviei şi a poftei trupeşti. Pofta aceasta începe să supere pe om de la cea dintâi vârstă. Mare şi cumplit război este acesta şi luptă îndoită cere. Căci acest război este îndoit, aflându-se şi în suflet, şi în trup. De aceea trebuie să dăm lupta din două părţi împotriva lui. Prin urmare, nu ajunge numai postul trupesc pentru dobândirea desăvârşitei neprihăniri şi a adevăratei curăţii, de nu se va adăuga şi zdrobirea inimii şi rugăciunea întinsă către Dumnezeu şi citirea deasă a Scripturilor, şi osteneala, şi lucrul mâinilor, care abia împreună pot să oprească pornirile cele neastâmpărate ale sufletului şi să-l aducă înapoi de la nălucirile cele de ruşine.

Mai înainte de toate însă foloseşte smerenia sufletului, fără de care nu va putea birui nimeni nici curvia, nici celelalte patimi. Deci de la început trebuie păzită inima cu toată străjuirea de gândurile murdare (Prov. IV, 23). „Căci dintru aceasta purced, după cuvântul Domnului, gânduri rele, ucideri, preacurvii, curvii“ (Matei XV, 19) şi celelalte. Deoarece şi postul ni s-a rânduit de fapt nu numai spre chinuirea trupului, ci spre trezvia minţii, ca nu cumva, întunecându-se de mulţimea bucatelor, să nu fie în stare să se păzească de gânduri.

Deci nu trebuie pusă toată strădania numai în postul cel trupesc, ci şi în meditaţie duhovnicească, fără de care e cu neputinţă să urcăm la înălţimea neprihănirii şi curăţiei adevărate. Se cuvine, aşadar, după cuvântul Domnului, „să curăţim mai întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, ca să se facă şi cea din afară curată“ (Matei XXIII, 26). De aceea să ne sârguim, cum zice Apostolul, „a ne lupta după lege şi a lua cununa“ (2 Tim. II, 5) după ce am biruit duhul cel necurat al curviei, bizuindu-ne nu în puterea şi nevoinţa noastră, ci în ajutorul Stăpânului nostru Dumnezeu. Căci dracul acesta nu încetează de a război pe om până nu va crede omul cu adevărat că nu prin străduinţa şi nici prin osteneala sa, ci prin acoperământul şi ajutorul lui Dumnezeu se izbăveşte de boala aceasta şi se ridică la înălţimea curăţiei. Fiindcă lucrul acesta este mai presus de fire şi cel ce a călcat întărâtările trupului şi plăcerile lui ajunge într-un chip oarecare afară din trup. De aceea este cu neputinţă omului (ca să zic aşa) să zboare cu aripile proprii la această înaltă şi cerească cunună a sfinţeniei şi să se facă următor îngerilor, de nu-l va ridica de la pământ şi din noroi harul lui Dumnezeu. Căci prin nici o altă virtute nu se aseamănă oamenii cei legaţi cu trupul mai mult cu îngerii cei netrupeşti, decât prin neprihănire. Printr-aceasta, încă pe pământ fiind şi petrecând, au, după cum zice Apostolul, petrecerea în ceruri (Filip. III, 20).

Iar semnul că au dobândit desăvârşit această virtute îl avem în aceea că sufletul chiar şi în vremea somnului nu ia seama la nici un chip al nălucirii de ruşine. Căci deşi nu socoteşte păcat o mişcare ca aceasta, totuşi ea arată că sufletul boleşte încă şi nu s-a izbăvit de patimă. Şi de aceea trebuie să credem că nălucirile cele de ruşine ce ni se întâmplă în somn sunt o dovadă a trândăviei noastre de până aci şi a neputinţei ce se află în noi, fiindcă scurgerea ce ni se întâmplă în vremea somnului face arătată boala ce şade tăinuită în ascunzişurile sufletului. De aceea şi Doctorul sufletelor noastre a pus doctoria în ascunzişurile sufletului, unde ştie că stau şi pricinile bolii, zicând: „Cel ce caută la muiere spre a o pofti pe dânsa a şi preacurvit cu ea întru inima sa“ (Matei V, 28). Prin aceasta a îndreptat nu atât ochii cei curioşi şi desfrânaţi, cât sufletul cel aşezat înăuntru, care foloseşte rău ochii cei daţi de Dumnezeu spre bine. De aceea şi cuvântul Înţelepciunii nu zice: „Cu toată străjuirea păzeşte ochii tăi“, ci: „Cu toată străjuirea păzeşte inima ta“ (Prov. IV, 23), aplicând leacul străjuirii mai ales aceleia care foloseşte ochii spre ceea ce voieşte. Aşadar, aceasta să fie paza cea dintâi a curăţiei noastre: de ne va veni în cuget amintirea vreunei femei, răsărită prin diavoleasca viclenie, bunăoară a maicii sau a surorii, sau a altoi femei cucernice, îndată să o alungăm din inima noastră, ca nu cumva zăbovind mult la această amintire amăgitorul celor neiscusiţi să rostogolească cugetul de la aceste feţe la năluciri ruşinoase şi vătămătoare. De aceea şi porunca dată de Dumnezeu primului om ne cere să păzim capul şarpelui (Facere III, 15), adică începutul gândului vătămător prin care acela încearcă să se şerpuiască în sufletul nostru, ca nu cumva prin primirea capului, care este prima răsărire a gândului (προσβολή), să primim şi celălalt trup al şarpelui, adică învoirea (συγκάδεσις) cu plăcerea, şi prin aceasta să ducă apoi cugetul la fapta neîngăduită. Ci trebuie, precum este scris, „În dimineţi să ucidem pe toţi păcătoşii pământului“ (Ps. C, 8) adică prin lumina cunoştinţei să deosebim şi să nimicim toate gândurile păcătoase de pe pământ, care este inima noastră, după învăţătura Domnului; şi până ce sunt încă prunci, fiii Vavilonului, adică gândurile viclene, să-i ucidem, zdrobindu-i de piatră (Ps. CXXXVI, 9), care este Hristos. Căci de se vor face bărbaţi prin învoirea noastră, nu fără mare suspin şi grea osteneală vor fi biruiţi. Dar pe lângă cele zise din dumnezeiasca Scriptură, bine este să pomenim şi cuvinte de-ale Sfinţilor Părinţi. Astfel, Sfântul Vasile, episcopul Cezareii Capadociei, zice: „Nici muiere nu cunosc, nici feciorelnic nu sunt“. El ştia că darul fecioriei nu se dobândeşte numai prin depărtarea cea trupească de muiere, ci şi prin sfinţenia şi curăţia sufletului, care se câştigă prin frica lui Dumnezeu. Mai zic Părinţii şi aceea că nu putem câştiga desăvârşit virtutea curăţiei de nu vom dobândi mai întâi în inima noastră adevărata smerenie a cugetului; nici de cunoştinţă adevărată nu ne putem învrednici câtă vreme patima curviei zăboveşte în ascunzişurile sufletului. Dar ca să desăvârşim înţelesul neprihănirii, vom mai pomeni de un cuvânt al Apostolului şi vom pune capăt cuvântului: „Căutaţi pacea cu toată lumea şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul“ (Evr. XII, 14). Că despre aceasta grăieşte, se vede din cele ce adaugă, zicând: „Să nu fie cineva curvar sau lumeţ ca Esau“ (Evr. XII, 16). Pe cât este, aşadar, de cerească şi de îngerească virtutea sfinţeniei, pe atât este de războită cu mai mari bântuieli de potrivnici. De aceea suntem datori să ne nevoim nu numai cu înfrânarea trupului, ci şi cu zdrobirea inimii şi cu rugăciuni dese, împreunate cu suspine, ca să stingem cuptorul trupului nostru, pe care împăratul Vavilonului îl aprinde în fiecare zi prin aţâţarea poftei, cu roua venirii Sfântului Duh. Pe lângă acestea, armă foarte tare pentru acest război avem privegherea cea după Dumnezeu. Căci precum paza zilei pregăteşte sfinţenia nopţii, aşa şi privegherea din vremea nopţii deschide sufletului calea către curăţia zilei.

Sursa: 



loading...

De asemenea, ai putea dori...

1 răspuns

  1. Dumitru spune:

    M-a pus pe gînduri acest articol!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *