Înconjurarea copiilor cu obiecte sfinte

thumb_21157_news_m

Maturizându-se, simţurile aduc neîncetat prilej de lucrare închipuirii: lucrul închipuit este păstrat în memorie şi cuprinde, ca să spunem aşa, conţinutul sufletului. Dacă este aşa, atunci simţurile să rimească primele lor senzaţii de la lucrurile sfinte: icoana şi lumina candelei pentru văz, cântările sfinte pentru auz şi celelalte. Copilul nu înţelege încă nimic din ceea ce se află înaintea sa, dar ochii şi urechile i se obişnuiesc cu aceste lucruri, iar ele, intrând în inimă mai înainte, prin chiar faptul acesta scot afară celelalte lucruri.

Urmând senzaţiilor, şi primele încercări ale închipuirii vor fi sfinte; îi va fi mult mai uşor să îşi închipuie aceste lucruri decât altele; acestea vor fi cele dintâi exerciţii ale sale. Apoi, în viitor, frumosul (care dintr-un anume punct de vedere este în mod nemijlocit legat de formele care cad sub simţuri sau rămân şi în imaginaţie) nu îl va mai atrage altfel decât în chipul formelor sfinte.

Aşa că lăsaţi copiii să fie înconjuraţi de aceste chipuri sfinte, obiecte de orice fel, şi daţi deoparte orice i-ar putea strica, pilde, picturi sau altceva. Mai târziu şi pentru tot timpul care va urma, trebuie păstrată aceeaşi rânduială. Se ştie prea bine cât de puternic lucrează asupra sufletului imaginile păcătoase, sub orice formă ar face-o! Cât de nefericit este copilul care, închizându-şi ochii, sau rămânând singur cu sine însuşi, e sufocat de mulţimea imaginilor necuvioase – deşarte, ispititoare, inspiratoare de patimi. Este pentru suflet ceea ce e fumul pentru cap.

Nu ar trebui nesocotit nici felul în care lucrează aceste puteri. Ceea ce fac simţurile este să vadă, să audă, să simtă-în general să cerceteze, să încerce. Tocmai de aceea ele sunt primii aţâţători ai iscodirii, care mai apoi din pricina lor dă năvală asupra închipuirii şi memoriei şi, făcându-şi loc în ele, devine tiranul de nebiruit al sufletului.

E cu neputinţă să nu foloseşti simţurile, căci numai prin ele poţi cunoaşte lucrurile ce trebuie cunoscute spre slava lui Dumnezeu şi pentru binele nostru. Făcând acestea însă, nu poţi cu nici un chip ocoli iscodirea, care este de fapt o pornire neînfrântă de a vedea şi auzi pur şi simplu – ce se face unde, şi cum stau lucrurile. Cum ar trebui procedat în acest caz?

Deja cercetarea înseamnă o iscodire de neînlăturat. Iscodirea stă în încercarea de a şti totul fără de rânduială, fără de rost, fără a pricepe dacă această cunoaştere este folositoare sau nu. Nu trebuie decât să se păstreze o măsură şi o rânduială în lucrarea simţurilor, şi ele să fie îndrumate doar către ceea ce e de folos şi către ceea ce conştiinţa spune că este de folos – şi atunci nu va mai fi hrană pentru iscodire. Altfel spus, copilul trebuie învăţat să cerceteze ceea ce e socotit a fi de mare trebuinţă pentru el, dar să se înfrâneze şi să se ferească de la orice altceva. Apoi, în cercetarea însăşi, ar trebui păstrată o orânduire treptată – nu sărind de la un subiect la altul, sau de la o însuşire la alta, ci luând fiecare lucru pe rând şi purtând grijă apoi să îl înfăţişeze minţii în chipul cel mai potrivit.

Un astfel de studiu cu rânduială va izbăvi copilul de la risipirea sufletului chiar şi în mijlocul celor îngăduite; îl va învăţa să stăpânească simţurile, iar prin ele – închipuirea. Nu va sări de la un lucru la altul fără nevoie; şi, prin urmare, nici nu va visa şi nici nu va fi tulburat de tot felul de închipuiri care astfel nu-i vor mai da odihnă sufletului, întinându-l cu fluxul şi refluxul nestăpânit al nălucirilor lui. Cel ce nu e în stare să stăpânească simţurile şi închipuirea va fi negreşit împrăştiat şi nestatornic, biruit de iscodirea care îl va fugări de la un subiect la altul până ce îl va slei cu totul, şi asta fără nici o roadă.

Odată cu aceste puteri, într-un copil se stârnesc şi patimile, care încep să îl tulbure din fragedă vârstă. Copilul încă nu vorbeşte, nu merge, abia a început să şadă şi să apuce jucăriile – dar deja se supără, invidiază, trage la sine, e egoist şi în general vădeşte lucrarea patimilor. Acest rău, care se întemeiază pe viaţa părţii necuvântătoare, animalice, a firii, e foarte vătămător; aşadar, trebuie să i ne împotrivim încă de la primele lui semne.

Cum să o facem, însă, e mai greu de precizat. Totul atârnă de bunul simţ al părinţilor. S-ar putea aşeza totuşi următoarele prevederi: 1) trebuie prevăzută, pe cât e cu putinţă, apariţia lor; 2) apoi, dacă se iveşte vreo patimă, să fie înăbuşită iute, prin mijloace verificate şi bine chibzuite. Astfel, ele sunt împiedicate să prindă rădăcini şi se ocoleşte formarea unei înclinaţii spre ele. Patima care se face simţită mai des decât altele ar trebui tratată cu o atenţie deosebită, deoarece ea poate deveni stihia devastatoare a vieţii omului.

Modul cel mai vrednic de crezare pentru tămăduirea patimilor este chemarea în ajutor a harului. Trebuie să ne întoarcem către acesta cu credinţă. Patima, este o lucrare în suflet, iar la început părinţii nu au nici o cale (nemijlocită) de a pătrunde acolo. Aşadar, mai întâi de toate trebuie să roage pe Domnul pentru ca El să intervină. Experienţa va fi apoi călăuză în aceasta pentru un părinte, o maică sau o doică râvnitoare.

Când copilul începe să înţeleagă, se pot folosi mijloacele de-acum binecunoscute de luptă împotriva patimilor. Trebuie să ne înarmăm împotriva patimilor de la bun început şi să le vânăm apoi pe tot parcursul creşterii copilului, astfel încât acesta să poată fi în stare şi să se obişnuiască a le stăpâni; căci năvălirile lor asupritoare nu vor înceta până la sfârşitul vieţii.

Sfântul Teofan Zăvorâtul

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *