Se poate spovedi femeia în perioada menstruaţiei?

Sub povara unei mari tulburări sufleteşti, o femeie dintr-un oraş din Moldova zilelor noastre căuta să se spovedească. Intră în prima biserică pe care o găseşte deschisă şi spune preotului dorinţa ei. Onestă şi neştiutoare, avertizează că se află în perioada menstruaţiei şi întreabă dacă se poate spovedi în aceste condiţii. Preotul o îndrumă să vină după ce se va fi terminat această perioadă delicată.

Întrucât problema sufletească este una presantă, femeia îndrăzneşte să meargă, ziua următoare, la un alt preot, într-o altă biserică, sperând că va fi, totuşi, acceptată la scaunul de spovedanie. Este însă refuzată pe acelaşi motiv. Problema e că, fie din pricina stării de mare tulburare în care se afla, fie din alte motive, femeia nu a scăpat de scurgerea de sânge decât după mai bine de trei săptămâni. Timp în care nici nu a mai îndrăznit să întrebe vreun alt preot dacă se poate spovedi, deşi starea ei sufletească ajunsese una cu totul deplorabilă, cu crize de insomnie, bântuită fiind de tot felul de duhuri. Am redat întâmplarea (reală!) de mai sus, întrucât mi s-a părut relevantă pentru modul eronat în care ne putem raporta, uneori, la Taina Spovedaniei. Am să inventariez, mai întâi, alte câteva practici de nedorit la acest capitol şi am să revin, în final, la cazul acestei femei.

Una dintre cele mai frecvente scuze invocate de credincioşi pentru a nu se spovedi este aceea că nu au putut să postească. Atunci când este cu putinţă, desigur că este foarte bine să ne pregătim cu post spre a mărturisi Domnului păcatele şi neputinţele noastre. Dar dacă cineva are o nevoie urgentă de a se spovedi, mai ales dacă ajunge în pragul morţii sau într-o situaţie specială, nu putem condiţiona taina pocăinţei de ajunare sau chiar de împlinirea unui anumit număr de zile de post. Se poate posti, eventual, ulterior, funcţie de starea de sănătate şi de canonul rânduit. În orice caz, un duhovnic nu poate întoarce omul de la scaunul de spovedanie pe acest motiv (sau pe oricare altul). Există şi o vorbă în tradiţia Bisericii, spusă de către preoţi pentru preoţi: „Multe poţi refuza unui om în Biserică, de la multe îl poţi întoarce înapoi, dar de la scaunul de spovedanie să nu-l întorci niciodată. Că nu ştii dacă omul acela mai apucă să trăiască şi să se mai spovedească”.

O altă problemă este atunci când se condiţionează spovedania de donarea unei sume de bani. Chiar şi a pune o cutie lângă scaunul de spovedanie este problematic întrucât, prin acest obicei, sugerăm, de fapt, credinciosului că ar trebui să contribuie cu ceva, după mărturisire. Cel mult, dacă omul insistă să dăruiască o sumă de bani, i se poate indica să lase darul lui la cutia milei. Dar a lega, făţiş sau discret, spovedania de o donaţie în bani este un mare deserviciu adus lucrării de pocăinţă în Biserică.

Tot o mare greşeală din partea duhovnicilor este atunci când leagă momentul spovedaniei doar de cele patru posturi de peste an. Ce dovadă mai mare de nepăsare faţă de suferinţa omului poate fi decât să-i răspunzi, atunci când eşti solicitat să-l spovedeşti: „Dar nu este post, de ce vrei să te spovedeşti?”. Sau să ţii contabilitatea timpului scurs de la ultima lui mărturisire: „Nici n-au trecut patruzeci de zile de la ultima spovedanie, mai aşteaptă!”. Nu, spovedania nu poate aştepta niciodată. Sigur că se întâmplă, ca preot, să nu poţi fi întotdeauna disponibil, să trebuiască să îndrumi omul către un alt duhovnic. Sau să constaţi că sunt persoane care bagatelizează această Sfântă Taină şi vin foarte des nu pentru că ar avea o pocăinţă continuă, ci doar ca să-şi plângă de milă sau ca să se plângă de alţii, dintr-o afecţiune bolnăvicioasă pentru părintele duhovnicesc sau chiar din lipsă de ocupaţie. În nici un caz nu se poate refuza însă unui om şansa de a se spovedi doar pe motiv că nu ar fi momentul sau locul… potrivit!

Să revenim la cazul femeii căreia i-a fost refuzată spovedania, pe motiv că se află în perioada menstruaţiei (şi care a reuşit, după un timp, să se spovedească). Există concepţia conform căreia femeia nu poate intra în biserică pe toată perioada „necurăţiei ei” lunare. Cei care susţin o astfel de poziţie invocă o prevedere din Vechiul Testament (V. Levitic 15, 19-23), deşi apostolii au stabilit, în sinodul lor de la Ierusalim, că prevederile rituale ale Legii lui Moise (mai ales tăierea împrejur) nu trebuie să se aplice în cazul celor botezaţi dintre păgâni: „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă, să nu vi se pună nici o greutate în plus în afară de cele ce sunt necesare: să vă feriţi de cele jertfite idolilor şi de sânge şi de (animale) sugrumate şi de desfrâu, de care păzindu-vă, bine veţi face” (Faptele Apostolilor 15, 28-29). Alţii iau ca reper Canonul 2 al Arhiepiscopului Dionisie al Alexandriei, care spune: „Iar în privinţa femeilor care au curăţirea lunară, dacă se cuvine, aflându-se ele aşa să intre în Casa lui Dumnezeu, socotesc că şi a întreba este de prisos; deoarece cred că nici ele, fiind credincioase şi cucernice, n-ar îndrăzni, aflându-se aşa, să se apropie de masa cea sfântă sau să se atingă de Trupul şi Sângele lui Hristos; căci nici ceea ce avea curgerea sângelui de 12 ani nu s-a atins de El spre vindecare, ci numai de poalele Lui; dar este lucru neprihănit a se ruga, oricum ar fi cineva, şi a-şi aduce aminte de Stăpânul, oricum s-ar afla, şi a se ruga pentru a dobândi ajutor; iar cel ce nu este cu totul curat şi cu sufletul, şi cu trupul, se va opri de a se apropia de cele sfinte şi de Sfintele Sfinţilor”. O lectură atentă a acestui canon ne relevă că, în perioada specifică, femeile nu se pot împărtăşi, nici nu pot intra în Sfântul Altar (în cazul maicilor din mănăstire ce împlinesc ascultarea de paracliser), nu că nu pot sta la rugăciune, în biserică, sau că nu se pot închina la icoane (dar nu la cele din proximitatea altarului). De altfel, Canonul 1 al Sfântului Atanasie cel Mare († 373) e categoric în favoarea îngăduirii femeii de a intra în biserică în acea perioadă lunară, arătând că nimic din ce a creat Dumnezeu nu e spurcat: „Căci, spune-mi mie, iubite şi prea cucernice, ce păcat sau necurăţie are o scurgere firească? Aceasta ar fi tot aşa ca şi cum cineva ar voi să aducă învinuire pentru secreţia ce se elimină prin nări şi pentru scuipatul ce se elimină prin gură; dar avem să spunem încă mai multe şi despre curgerile din pântece, care sunt necesare celui viu pentru viaţă. Şi apoi, dacă credem că omul este făptura mâinilor lui Dumnezeu, după dumnezeieştile Scripturi, cum se putea face din puterea curată un lucru spurcat!”.

Sigur că, dacă doreşte să nu vină la biserică în perioada în care organismul ei oricum este mai solicitat şi mai slăbit, femeia are acest drept, nu i se socoteşte ca un păcat. Însă nu i se poate impune să stea acasă atunci când evlavia o îndeamnă să vină la biserică, în condiţiile în care instrumentele de igienă de azi sunt mai mult decât suficiente pentru a împiedica sângerările să ajungă pe podeaua bisericii. Şi chiar să fie cineva mai scrupulos decât cei de sub Legea mozaică, tot nu putem justifica refuzul de a spovedi o femeie aflată într-o astfel de perioadă. Îi putem refuza intrarea în sfântul lăcaş, dacă aşa ne dictează conştiinţa preoţească, dar nimic nu ne împiedică să o spovedim fie în casa praznicală, fie în alt loc potrivit, eventual acasă la ea. Tot aşa cum pe oamenii bolnavi sau neputincioşi mergem şi-i spovedim acolo unde se află, fără să le impunem să vină la biserică. Oricum ar fi, să nu uităm nici o clipă că Legea este pentru om, iar nu omul este făcut pentru Lege.

Pr. Constantin Sturzu

Articol relatat de portalul doxologia.ro

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *