Unde duce înșelarea?



pictura-scrie-calugar

Ucenicul: Fă-mă să înțeleg întocmai și în amănunt cele despre înșelare. Ce este înșelarea ?

Starețul: Înșelarea este vătămarea firii omenești prin minciuna. Înșelarea este starea în care se află toți oamenii, până la unul, stare născută din caderea protopărinților noștri. Cu toții suntem în înșelare (începutul celui de-al treilea Cuvânt al Preacuviosului Simeon, Noul Teolog, ed. Pustiei Optina, 1852). Conștiința acestui fapt este cea mai de nadejde pavăză împotriva înșelării. Cea mai mare înșelare este a te crede liber de înșelare. Cu toții suntem înșelati, cu totii suntem amăgiți, cu toții ne aflăm într-o stare mincinoasa, având nevoie să fim sloboziți de către adevăr; iar Adevărul este Domnul nostru Iisus Hristos (Ioan 8, 14-32).

Să ne facem ai acestui Adevăr prin credința în El; să strigăm prin rugăciune către acest Adevar – și El ne va scoate din prăpastia amagirii de sine și a amagirii de către demoni. Jalnică este starea noastră. Ea este temnița din care ne rugăm să fie scos sufletul nostru, “ca să se mărturisească numelui” Domnului. (Ps. 141, 10). Ea este acel pământ întunecat în care a fost surpată viața noastră de catre vrăjmașul care ne pizmuieste și ne prigoneste (Ps. 142, 3). Ea este cu­getarea trupeasca (Rom. 8, 6) și știința cea cu nume mincinos ( 1 Tim. 6, 20), de care a fost molipsită în­treaga lume, care nu-și recunoaște boala, numind-o sus și tare sănătate înfloritoare. Ea este “trupul și sân­gele”, care “nu pot să moștenească Împărăția lui Dumnezeu” ( 1 Cor. 15, 50). Ea este moartea veșnică, tămăduită și nimicită de Domnul Iisus, Care este “În­vierea și Viața” (Ioan 11, 25). Astfel este starea noas­tră. Priveliștea ei este o nouă pricină de plâns. Cu plângere sa strigăm catre Domnul Iisus ca să ne scoată din închisoare, să ne tragă din prăpăstiile pământului, să ne smulgă din fălcile morții. “Domnul nostru Iisus Hristos”, spune Preacuviosul Simeon, Noul Teolog, “de aceea S-a și pogorât la noi, pentru că a vrut să ne scoată din robie și din cea mai amarnică înșelare” (Începutui Cuvântului al 3-lea)…

Precum duce la amăgire de sine și înselare lucrarea greșită a minții, tot așa duce la ele și lucrarea greșită a inimii. Sunt pline de trufie nechibzuită dorința și năzuința de a vedea vederi duhovnicești cu o minte necurațită de patimi, neînnoită și nerezidită de către dreapta Sfântului Duh: pline sunt de aceeași trufie și nechibzuință, dorința si năzuința inimii de a se îndulci de simțiri sfinte, duhovnicești, dumnezeiești, atunci cand ea nu este încă în stare de asemenea îndulciri. Precum mintea necurată care, dorind a vedea vedenii Dumnezeiești și neavând putința de a le vedea, alcatu­iește pentru sine vedenii din sine însăși, amăgindu-se și înșelându-se cu ele – tot asa și inima, silindu-se a gusta dulceața dumnezeiască și alte simțiri dumnezeiești, și neaflîndu-le în sine, se lingușește cu ele pe sine, se amăgește, se înșeală, se pierde pe sine, intrând pe tărâ­mul minciunii, în părtășie cu demonii, supunându-se înrăuririi lor, lasându-se înrobită de stăpânirea lor…

Toata lumea știe ce nenorocire sufletească a căzut peste cărturarii și fariseii iudei din pricina greșitei lor întocmiri sufletești; ei s-au facut nu numai straini de Dumnezeu, ci și vrăjmași pe față ai Lui, ucigași de Dumnezeu. Într-o asemenea nenorocire cad și cei ce se nevoiesc la rugăciune, dar leapădă pocăința din ne­voința lor, încercând sa ațâțe în inimă iubirea de Dum­nezeu, să simtă desfătare și extaz; aceștia dau singuri apă la moara căderii lor, se fac străini de Dumnezeu, se fac părtași cu satana, se molipsesc de ura față de Sfântul Duh. Acest fel de amăgire este înspăimântă­toare… Pe acesta, Părinții l-au numit, din pricina acelei stări a minții căreia îi dă naștere, “părere”. (Prea­cuviosul Grigore Sinaitul, cuv.108, 128, Sfântul Ioan Carpatiul, cap. 49, Filocalia, vol.4). La acest fel de înșelare se referă Sfântul Apostol Pavel, atunci când spune: “Nimeni, dar, să nu vă înșele printr-o prefăcută smerenie și printr-o fățarnică închinare la îngeri, în­cercând să pătrundă în cele ce n-a vazut, și îngâmfân­du-se zadarnic cu închipuirea lui trupeasca”. (Col. 2, 18). Cel ținut de această înșelare nutrește “părere” despre sine, alcătuiește despre sine “părerea” că ar avea numeroase virtuți și merite, chiar și că ar fi plin din belșug de darurile Sfântului Duh.

“Părerea” este alcatuită din socotințe mincinoase și simțiri minci­noase; potrivit cu această însușire a ei, se află pe de-a­ntregul în partea tatalui și întruchipării minciunii ­diavolul. Cel ce se roagă silindu-se să descopere în inimă simțirile omului nou, neavînd putința de face aceasta, le înlocuiește cu simțiri născocite de el, ne­săbuite, la care nu întarzie a adauga lucarea duhurilor căzute. Socotind adevarate și izvorate din har simțirile greșite, atât ale sale cât și cele rele de la demoni, el capătă niște păreri pe potriva acelor simțiri care, ne­contenit însușindu-și-le inimii și întărindu-se în ea, ele hranesc și înmulțesc părerile mincinoase; firește că dintr-o asemenea nevoință greșită iau naștere amăgi­rea de sine și înșelarea diavolească – “părerea”. “Păre­rea nu îngăduie celor părute să ia cu adevărat ființă” ­- a spus Sfantul Simeon, Noul Teolog. Cel caruia i se pare că este despătimit nu se va curăța niciodată de patimi; cel caruia i se pare că este plin de har nu va primi niciodată har; cel caruia i se pare ca este sfânt nu va ajunge niciodată la sfințenie. Să fie limpede: cel ce socoate că are lucrări duhovnicești, virtuți, merite, daruri harice, care se măgulește și se desfată cu “păre­rea”, prin această “părere” îngrădește lucrărilor du­hovnicesti, virtuților creștine și harului Dumnezeiesc intrarea în el și deschide larg poarta pentru îmbol­năvirea de păcat și pentru demoni. Pentru cei molipsiți de “părere”, deja nu se mai află nici o putință de sporire duhovnicească: ei au nimicit această putință jertfind pe altarul minciunii înseși principiile pe care se întemeiaza lucrarea omului, lucrarea mântuirii sale, și anume felul în care el privește adevărul. În cei ce bolesc de această înșelare apare o îngamfare neobiș­nuită: parcă ar fi beți de sine, de starea lor de amăgire de sine, văzând în ea o stare harică. Ei sunt pătrunși, plini peste masură de cugetare semeață și trufie, pă­rând, totuși, smeriți în ochii multora care judeci după arătare și nu pot să prețuiască lucrurile după roadele lor, precum a poruncit Mântuitorul (Mat.7,16; 12, 33), și cu atât mai puțin după simțul duhovnicesc de care amintea Apostolul (Evr. 5, 14). Proorocul Isaia a zu­grăvit în culori vii felul în care lucrarea înșelării prin “părere” s-a petrecut în arhanghelul căzut, lucrare care l-a amagit și l-a pierdut pe acest arhanghel. “Tu”, îi grăiește satanei proorocul, “zis-ai în cugetul tău: ridica-mă-voi în cer și mai presus de stelele cerului voi așeza scaunul meu, ședea-voi în măgura înaltă peste munții cei înalți, cei dinspre miazănoapte; sui­mă-voi deasupra norilor, fi-voi deopotrivă cu Cel Prea Înalt. Și acum la iad te vei pogorî și la temeliile pământului”. (Isaia 14, 13-l5).

Pe cel molipsit de “părere”, Domnul îl mustră în felul următor: “Tu zici: sunt bogat și m-am îmbogățit, și de nimic nu am nevoie ! Și nu știi că tu ești ticălos și sărman și orb și gol”. ( Apoc. 3,17).

Domnul îl sfătuiește pe cel înșelat să se pocaiască; îl îmbie să cumpere, de la nimeni altcineva decât de la Domnul Însuși, cele ce sunt de neapărată trebuință, din care se alcătuiește pocăința (Apoc. 3, 18). Aceste cumpărături “sunt cu adevărat trebuincioase: fără de “ele nu este mântuire. Nu este mântuire fără de pocăință, iar pocăință primesc de la Dumnezeu doar aceia care pentru primirea ei, își vor vinde toată averea lor, adică se vor lepăda de tot ce și-au însușit prin “părere”.

Ucenicul: Din înșelarea numită “părere” pot, oare, să se tragă oarecare urmări nefericite simțite și văzute ?

Starețul: Din acest fel de înșelare au apărut urmări pierzătoare: ereziile, schismele, necredința, hula. Ne­fericita urmare văzută a acestora este lucrarea greșită și vătămătoare pentru sine și pentru aproapele – un rău care, oricât ar fi de limpede și de întins, este puțin băgat de seamă și puțin înțeles. Cu acei lucrători ai rugăciunii care sunt molipsiți de “părere” se întâmplă și nenorociri vădite înaintea tuturor: arareori, însă, pentru că “părerea”, aducând mintea în cea mai cum­plită rătăcire, nu o aduce totuși, la nebunie, așa cum o face închipuirea zdruncinată. Pe ostrovul Valaam, într-o îndepartata colibă pustnicească, trăia schimonahul Porfirie, pe care l-am văzut și eu. El se îndeletnicea cu nevoința rugăciunii. Ce fel de nevoință era aceea, nu știu prea bine. Despre faptul că această nevoință era greșită dă mărturie lectura îndragită a schimonahului: el prețuia mult cartea scriitorului apusean Thoma de Kempis, despre “Urmarea lui Hristos”, și se călăuzea dupa ea. Această carte este scrisa din “parere”. Odată,toamna, Porfirie i-a cercetat pe bătrânii schitului, de care “pustia” lui nu se afla departe. Luându-și rămas bun de la bătrâni, aceștia l-au preîntampinat, zicându-i: “Nu cumva sa-ți vină în gând să treci pe gheață: ghea­ța de-abia ce s-a facut, și e tare subtire”. “Pustia” lui Porfirie era desparțită de schit printr-un intrand adânc al lacului Ladoga, ce trebuia ocolit. Schimonahul a răspuns cu glas liniștit și cu părută umilință: “Deja am devenit ușor”. A plecat. Nu după multă vreme s-a auzit un țipăt deznădăjduit. Bătrânii schitului s-au tul­burat, au alergat afară. Era întuneric: locul în care se întamplase nefericirea n-a fost găsit degrabă; nu au găsit degrabă nici mijloacele de a-l găsi pe înnecat: când trupul a fost scos afară, era deja neînsuflețit.

Articol relatat de portalul marturieathonita.ro



loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *