Sfânta Împărtăşanie nu se dă ca recompensă pentru o viaţă excepţională, ci se dă ca ajutor

Eu sunt pentru o împărtăşire deasă a credincioşilor şi insist pentru treaba aceasta, dar nu trag de oameni. De ce? Pentru că eu insist să se spovedească. Şi dacă nu se spovedeşte, atunci n-are de ce să vrea să se împărtăşească. Dacă se spovedesc şi doresc să se împărtăşească n-am niciun motiv să-i opresc de la a se împărtăşi. Nu zic să se uite în calendar, să vadă când trec 40 de zile, că numai atunci se poate, şi aşa mai departe. Eu zic că totdeauna se poate pentru omul care are o viaţă mai limpezită, pentru că Sfânta Împărtăşanie nu se dă ca recompensă pentru o viaţă excepţională, ci se dă ca ajutor.

Domnul Hristos, când a oferit Sfânta împărtăşanie Apostolilor, posibilitatea de împărtăşire cu El, i-a împărtăşit şi pe doi dintre ucenici care, mai apoi, unul l-a vândut şi altul, s-a lepădat de El. Mântuitorul a ştiut lucrul acesta şi, totuşi, a dat posibilitatea aceasta de împărtăşire. Noi niciodată nu ne putem socoti vrednici, în sensul acesta, că trebuie să aşteptăm vrednicia. N-ai cum aştepta vrednicia, deoarece pentru aşa ceva niciodată nu eşti destul de pregătit. Nici la moarte nu eşti vrednic, dar ne învredniceşte Dumnezeu.

Eu mă împărtăşesc pentru vrednicia pe care mi-o dă Dumnezeu să mă împărtăşesc. Dumnezeu, Care mă cheamă şi mi Se oferă, Acela mă şi învredniceşte. Cum zicem noi: „Învredniceşte-ne, Doamne, în seara aceasta, fără de păcat să ne păzim noi!” sau „Şi ne învredniceşte pe noi, Stăpâne, fără de osândă să Te numim pe tine Tată, Dumnezeul cel ceresc!” sau „Şi ne învredniceşte pe noi, fără de osândă, să ne împărtăşim cu dumnezeieştile Tale Taine!”. Aceasta este credinţa mea.

Şi atunci, Domnul Hristos, ştiind că suntem nevrednici, ne învredniceşte El, cum zicem în „Îngerel”, când suntem copii: „Eu sunt mic, Tu fă-mă mare, eu sunt slab, Tu fă-mă tare!”. Credem, deci, în învrednicirea pe care ne-o dă Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Noi suntem mici şi Dumnezeu ne învredniceşte, ne dă El vrednicia. Şi atunci, dacă-i vorba de aşa ceva, e bine, totuşi, să îţi cauţi un duhovnic. Şi, dacă nu-l găseşti, să te rogi lui Dumnezeu să ţi-l descopere, şi, dacă îl găseşti, să te ţii de el. Pentru că un duhovnic n-are motiv să se impună cu severitate între tine şi Dumnezeu, ci trebuie să reflecte dragostea lui Dumnezeu faţă de păcătoşi, intervenind între păcătos şi Dumnezeu, spre binele păcătosului.

Eu, ca duhovnic, trebuie să lucrez cu inimă de părinte, nu trebuie să lucrez cu inimă de judecător, chiar dacă am şi posibilitatea aceasta şi capacitatea aceasta – de a fi judecător. Îl ajut pe om mai mult cu inimă de părinte, pentru că el şi zice către mine că sunt părinte.

Părintele Teofil Părăian

Extras din „Învierea lui Hristos, înnoirea vieţii noastre”, Ed. Doxologia, Iaşi, 2013, pag. 57-58

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *