Cârtirea atrage blestemul. Este ca şi cum omul s-ar blestema pe sine însuşi, după care vine urgia lui Dumnezeu

Este ca şi cum omul s-ar blestema pe sine însuşi, după care vine urgia lui Dumnezeu

În Epir am cunoscut doi ţărani. Unul era familist şi avea vreo două ogoraşe, şi întotdeauna pe toate le încredinţa lui Dumnezeu. Lucra cât putea, fără stres. „Voi face atât cât voi apuca”, spunea. Uneori o parte de snopi de grâu ce rămâneau pe câmp putrezeau din pricina ploii, pentru că nu apuca să le strângă, iar pe altele le împrăştia vântul. Dar pentru tot ce se întâmpla, spunea: „Slavă Ţie, Dumnezeule!”, şi toate îi mergeau bine. Celălalt avea multe terenuri, vaci și așa mai departe, şi nu avea nici copii. Dacă îl întrebai „Cum îţi merge?”, răspundea: „Lasă-mă, nu mă întreba!”, niciodată nu spunea: „Slavă Ţie, Dumnezeule!”, ci mereu cârtea. Şi să vedeţi ce i se întâmpla… uneori îi murea vaca, alteori pătimea altceva. Le avea pe toate, dar procopseală nu făcea.

Sfântul Paisie Aghioritul

Extras din ”Viața de familie”, trad. de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Ed. Evanghelismos, București, 2003, pag. 158

loading...

De asemenea, ai putea dori...

1 răspuns

  1. Metatron spune:

    Numai eu stiu cat am cartit pe nedrept impotriva Creatorului meu si nu ma pedepsit, asta e dragostea lui pentru mine, asta e dragostea adevarata.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.