Dostoievski: Nu e nimic mai frumos decât Hristos!

646x404

Pe 11 noiembrie 1821 se năştea Feodor Mihailovici Dostoievski, scriitor rus de talie mondială. Vedea lumea aceasta la Sankt Petersburg (cunoscut azi nu doar pentru FC Zenit, cât mai ales pentru sfinţii Ioan de Kronstand şi Xenia). Dostoievski dovedeşte o viziune profetică. Îmi place mai ales psihologia personajelor. Rămâne orfan la vârstă fragedă (Freud va sensibiliza lumea prin studiul său „Dostoievski şi paricidul”). Traduce din Balzac şi debutează cu „Oameni sărmani”. Este arestat şi chiar condamnat la moarte. Sentinţa este extrem de aproape de executare. Scapă în ultimul moment: ţarul comută pedeapsa.

Graţierea aceasta ne aminteşte de harul (graţia) care ne scapă de eşafodul iadului, în ultimul moment, uneori. Este soldat în Kazahstan (la Semipalatinsk). Îi moare soţia, apoi fratele. Acumulează datorii uriaşe din jocuri de noroc. Se recăsătoreşte şi scrie un jurnal de mare succes. Apoi operele devenite celebre. Este preocupat de suferinţa celor inocenţi şi de căutarea lui Dumnezeu. Conturează portrete de oameni umili, dar şi cinici. Rebeli, dar şi nihilişti. Tema principală este revigorarea duhovnicească.

Cât de actual a rămas, impresionantVremurile noastre sunt vremea mediocrităţii, a lipsei de sentimente, a pasiunii pentru incultură, a lenei, a incapacităţii de a te apuca de treabă şi a dorinţei de a avea totul de-a gata. Chiar aşa şi este! La fiecare preselecţie, din orice domeniu, valorile sunt îndepărtate. Scara axiologică e inversată, spre a noastră duioasă îndobitocire… Ce sentimente! Într-o lume rece, care ţine cont doar de profit, sentimentul e o slăbiciune. Incultura a devenit pasiunea principală a maneliştilor de pretutindeni, a bădăranilor, a nesimţiţilor şi a parveniţilor. Iată tabloul lumii fără Dumnezeu, imaginea iadului. Salvarea vine tot din regăsirea chipului divin din fiecare: vindecarea este exclusiv spirituală. Copiii sunt cocoloşiţi (şi întreţinuţi) de părinţi mult după majorat. Primesc totul de-a gata, se plictisesc repede, cad în depresie, sunt indiferenţi faţă de lacrimile altora. Omul virtuos devine înger, cel pătimaş devine bestie. Nu piroanele L-au răstignit pe Hristos, ci Iubirea!(Dragostea jertfelnică ce ne graţiază). Există luptă duhovnicească: Viaţa e duelul lui Dumnezeu cu diavolul, iar câmpul de bătălie sunt eu. Şi încă ce război! Credinţa este altarul sufletului: Prin ce chinuri groaznice am trecut, cât m-a costat şi cât mă costă încă această sete de a crede, care e cu atât mai puternică în sufletul meu, cu cât se găsesc mai multe argumente potrivnice. Şi cu toate acestea, Dumnezeu îmi trimite uneori momente în care sunt cu desăvârşire liniştit. În aceste momente eu îi iubesc pe alţii şi găsesc că şi alţii mă iubesc pe mine. În asemenea clipe mi-am alcătuit un simbol de credinţă în care totul pentru mine este limpede şi sfânt. Acest simbol este foarte simplu. Iată-l, cred că nu e nimic mai frumos, mai profund, mai simpatic, mai raţional, mai bărbătesc şi mai desăvârşit decât Hristos. Şi nu numai că nu este, ci mi-o spun cu dragoste geloasă, nici nu poate fi. Mai mult: dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos este în afară de sfera adevărului, aş prefera să rămân mai bine cu Hristos decât cu adevărul.

Marea taină a existenţei noastre nu constă în a trăi, ci în a şti pentru ce trăieşti. Viaţa e un rai, numai că noi nu vrem să ştim, căci dacă am vrea să ştim chiar mâine s-ar întinde raiul peste toţi. Recitind Dostoievski, mă bucur de prospeţimea lui Vali Balcan, care se înscrie pe acest filon: „Am tot învățat să tac și să trec mai departe, să nu mai acuz sau să scuz idolatria cu care oamenii își formează idei. Observ că nu mă mai agit atât de mult, că în sfârșit încep să înțeleg respectul datorat adversarului, fără noimă pentru zâmbetul edulcorat al eșecului. Într-un fel mi-am conservat toată liniștea pentru a o converti într-un nou început”. Un liant potrivit pentru a continua cu Dostoievski: Recitind rândurile aşternute până acum pe hârtie, îmi dau seama că nu sunt atât de prost cum reiese din ele. De ce s-o fi exprimând un om inteligent cu mult mai prost decât gândeşte?

Oamenii îşi resping profeţii şi îi măcelăresc; dar îşi iubesc martirii şi îi iubesc pe cei care i-au măcelărit. Scriptura confirmă acest fapt. Ce este iadul? Şi cuget în sinea mea: e suferinţa de a nu mai putea iubi. Însingurare, lipsă de comuniune. Lipsa entuziasmului este semnul sigur al pierzării, caracterizat printr-o stare de nelucrare, prin lipsa de zel. Râvna ne trezeşte, ne zvârle-n rai. Să ştiţi că nu există pe lume ceva mai de preţ şi mai trainic, mai sănătos şi mai folositor în viaţă decât o amintire frumoasă, şi mai ales o amintire plină de farmec din anii copilăriei, petrecuţi în casa părintească. O nostalgie a Paradisului, o dorinţă de reîntoarcere acasă, la Tatăl. Îngerii nu au părăsit Casa părintească şi „sting” dorul Tatălui după noi: ne înlesnesc, în acelaşi timp, întoarcerea.

Nu există bunăvoinţă şi caritate dacă nu există credinţa în nemurire. Dacă Dumnezeu nu există, înseamnă ca totul este permis şi dacă totul este permis, înseamnă că suntem pierduţi. Un duhovnic bun trasează corect calea spre rai: Stareţul este acela care găzduieşte în sufletul său şi îmbrăţişează cu voinţa sa propriul tău suflet şi voinţa ta. Din clipa când şi-a ales un stareţ, omul renunţă la propria sa voinţă, încredinţându-i-o lui cu cea mai deplină supunere şi cu o totală uitare de sine. Acela care îşi pecetluieşte astfel soarta acceptă de bunăvoie această încercare, această austeră ucenicie, în speranţa că la capătul unor îndelungi străduinţe va ajunge să se învingă pe sine şi să se domine atât de perfect, încât după o viaţă întreagă de ascultare să poata dobândi, în sfârşit, deplina libertate, descătuşându-se de propriul său eu, ca nu cumva să împărtăşească soarta celor care-şi încheie viaţa fără a fi reuşit să se regăsească pe sine.

Marius MATEI

Sursa: lumeacredintei.com

loading...

De asemenea, ai putea dori...

4 răspunsuri

  1. Nita Anca Petruta spune:

    lumina Invierii nu e alta decat Hristos cel Inviat.De aceea spune fara Mine nu puteti face nimic, El ne reda frumusetea chipului launtric.

  2. Robert Trif spune:

    ULTIMUL SĂRUT…

    Dedicată lui F.M. Dostoievski,

    Mă închin în faţa durerii lumii întregi, asemenea ucigaşului înviat Raskolnikov

    Dar mai presus de toate m-aş pune stavilă gloanţelor aţintite spre pieptul

    Unui geniu fără de care omenirea nu ar fi învăţat salvarea prin suferinţă,

    Speranţele noastre ar fi fost infinit mai puţine fără de eroii săi enigmatici

    Dar însufleţiţi de o maladie purificatoare pentru noi, înzestraţi din abundenţă

    Cu Spirit, poate prea mult spirit, şi tocmai de aceea cuprinşi de istovitoare lupte

    Între lumina cea orbitoare a dumnezeirii şi genunea cea ameţitoare dar îmbietoare a Haosului,
    îmbătaţi de lumină şi totuşi cuprinşi de fermecătoarea îndoiala a neantului.

    Marele Inchizitor vorbeşte în numele nostru al tuturor, el este asemenea lui Adam

    În grădina Edenului biblic, el este purtătorul soliei umanităţii pierdute

    Care crede cu tărie în propria-i putere, singura care-l poate izbăvi cu-adevărat

    De grozăvia destinului, pentru asta este gata să renunţe la orice chiar şi la cel mai

    De preţ dar al divinităţii – Libertatea, la ce bun această povară aruncată asupra sa

    Când omul nu vrea să fie decât o slugă netrebnică şi nimic mai mult.

    Oamenii refuză să fie zei, vor mai bine să fie asemenea fiarelor din pădurile sălbatice

    Să se lupte între ei pentru supravieţuire, dar să fie liniştite, adică fără conştiinţă,

    Asta e prea mult pentru ei, au învăţat pe propria piele că Spiritul aduce cu el nelinişte

    Nu vor să hotărască ei înşişi, frica de răspundere le-a adormit intelectul,

    Hrana sufletească este neîndestulătoare pentru o adunătură de sclavi ai ignoranţei

    Nu mai vrem minuni, nici speranţe, nici promisiuni, vrem certitudini – pare să se strige

    Din miliarde de piepturi, Dumnezeu nu mai are loc într-o lume îngustată de imbecilitate

    De laşitate, de pierderea prea timpurie a credinţei.

    Dar Christos cel viu nu a murit în zadar, el poate orice dar nu fără voia noastră

    El a înţeles greutatea dilemei umane, dar a considerat că preţul plătit pentru libertate

    Merită, şi astfel darul lui pentru o umanitate plângându-şi neputinţa este acel ultim Sărut,
    prin care Marele Inchizitor şi implicit întreaga omenire este izbăvită de

    Prea greaua povară, şi astfel ce părea imposibil devine acum posibil, umanitatea

    Învie şi ea odată cu Salvatorul ei, iar noi toţi biete umbre pierdute în infinitate

    Purtăm în suflet încrustat cu litere de foc acel ultim sărut deopotrivă cu toată durerea,

    Furia, sălbăticia, libertatea, îndărătnicia, spaimele şi bucuria Karamazovilor.

    Robert TRIF – din Volumul ” Luceferii Nemuririi ” – 2008

  3. Dobre Andreea spune:

    Din ce scrieri sunt fragmentele redate în articol? Mulțumesc!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.