Dumnezeu pedepseşte cu asprime pe cei ce îşi bat joc de lucrurile sfinte

La batjocură să răspunzi prin zâmbet. Batjocura lor vine din răutatea inimii; zâmbetul tău să fie lipsit de răutate. Neştiinţei i se potriveşte batjocura, iar cunoaşterii, zâmbetul. Prin zeflemeaua lor, ei fac să crească preţul rugăciunii tale înaintea Veşnicului Judecător: fiindcă lui Dumnezeu cea mai dragă îi este rugăciunea sufletului curajos care-i înconjurat de săgeţile răutăţii, urii, ticăloşiei şi batjocurii. Toate săgeţile acestea sunt boante la vârf şi ascuţite la coadă, aşa încât sărind înapoi din tine pricinuiesc răni înşişi săgetătorilor.

Soţia împăratului David, Micol, şi-a bătut joc de o rugăciune însufleţită a bărbatului ei. De această batjocură Dumnezeu S-a aflat mai jignit decât împăratul David. Drept aceea, Cel Preaînalt a pedepsit-o pe Micol, şi Micol, fiica lui Saul, nu a avut copii până la moartea sa. Cine urmăreşte cu luare-aminte destinele şi întâmplările omeneşti, acela se poate încredinţa că şi în zilele noastre Dumnezeu pedepseşte cu asprime pe cei ce îşi bat joc de lucrurile sfinte.

Iar tu să spui batjocoritorilor tăi – asta dacă socoţi că vreun cuvânt este pentru ei leac mai tare decât tăcerea -, să le spui: „Mă mint cumva ochii mei, sau văd eu bine că voi în fiecare zi vă rugaţi de negustori şi de judecători şi de poliţişti, ba pentru una, ba pentru alta? Şi atunci, de ce vă bateţi joc de mine, când mă rog Veşnicului nostru Ziditor? Oare nu e mai caraghios să te rogi unui neputincios, decât Celui Atotputernic?”

Este la un prooroc o spusă: blestemat omul care nădăjduieşte în om. Cine îşi pune nădejdea într-un om muritor, într-o băşică vremelnică de spumă, şi nu şi-o pune în Dumnezeu Atotţiitorul, este – e limpede – blestemat. Şi acest blestem asupra lui şi asupra casei lui poate fi confirmat de experienţa vieţii de zi cu zi. Este limpede că la fel de blestemat este şi omul care se roagă numai omului, şi nu se roagă Celui ce ţine toate şi poate toate. Însă – ia seama! – uneori tăcerea e mai folositoare şi decât vorbele acestea.

Prima batjocură tulbură sufletul rugător. Tu, însă, i-ai supravieţuit deja, şi de la rugăciune nu ai încetat – iar batjocura repetată e un imbold. Şi tu, îmi spui, ai făcut experienţa acestui lucru. Acum, într-un anume fel, Dumnezeu ţi-e mai apropiat, şi biserica mai dragă, şi rugăciunea mai dulce. Să ştii că va veni vremea când batjocura aceasta va înceta, iar în locul ei vor veni încuviinţarea şi admiraţia şi lauda – iar atunci, sufletul tău va fi într-o primejdie mai mare decât acum. Acum te înveţi cu smerenia, iar atunci vei fi luptată de trufie. Aceasta însă este altă problemă, altă ispită.

Să ştii că cei ce ne chinuie prin batjocură, aceştia sunt vrăjmaşii noştri. Şi la ei s-a gândit Domnul când a poruncit: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri. Ei ne fac binele neştiind ce fac. Amărându-ne şi strâmtorându-ne, ei aprind în noi torţa înflăcărării dumnezeieşti. Bârfindu-ne pe la spate atunci când mergem la biserică, ei ne mână mai aproape de Dumnezeu. Făcându-ne Pământul supărător, ei ne fac Cerul drag. Gerul şi vântul nu vor binele copăcelului, însă şi fără să vrea îi aduc binele. Aşa şi vrăjmaşii tăi, ţie.

Drept aceea, iartă-le lor, şi binecuvântează-i, şi roagă-te lui Dumnezeu pentru ei, şi – ceea ce e culmea a toate – iubeşte-i ca pe cei mai mari binefăcători ai tăi după Dumnezeu. (…)

Gândeşte-te la crucea lui Hristos şi sărut-o cât mai des. Şi la sfârşitul vieţii să te gândeşti. Toate acestea te vor ajuta să te întăreşti în aşezarea rugătoare a fiinţei tale şi să ajungi la biruinţă desăvârşită. Pace şi milă de la Dumnezeu.

Episcop Nicolae Velimirovici

Extras din ”Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi”, Vol. I, Ed. Sophia, Bucureşti, 2002, pag. 8-11

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *