Încotro mergem? Până când va fi suportată necredinţa şi fărădelegea noastră?

Constat cu durere, că am fost şi rămânem o societate cu probleme. De la Adam şi Eva săvârşim păcatul. O singură poruncă ni s-a dat şi am călcat-o. Greşeala ne-a coborât în întuneric, şi Dumnezeu ne-a dat raze de lumină, cum ar fi Decalogul, Fericirile. Le împlinim noi oare? Ce ne împiedică să o facem? Ne-am îndepărtat de Dumnezeu, suntem departe prin păcatele pe care le săvârşim. Deşi auzim de veacuri glasul de sus strigând: „Pocăiţi-vă, fugiţi de păcat, bucuraţi-vă întru Domnul…”, totul este zadarnic! Mulţi nebuni încă mai exclamă „Nu este Dumnezeu!” (Psalm 13, 1). Şi dacă Însuşi Creatorul vieţii este exclus din această viaţă, atunci despre ce am putea să mai vorbim? Despre ce fel de viaţă?

Printre noi, din păcate, există atâţia oameni, deşi integri trupeşte, putrezi la suflet prin viaţa, pe care o duc zi de zi, fără Hristos, iar acolo unde El lipseşte, lipsesc cu desăvârşire „calea, adevărul şi viaţa”.

Încă nu e târziu să nădăjduim într-o schimbare. Oamenii zilelor noastre trebuie să înceapă a se schimba, să deschidă ochii, să comunice cu Dumnezeu. La sigur, se vor schimba!

De 15 ani trăim, se pare, într-o nouă societate, care pretinde că a distrus zidurile necredinţei şi vrea să rămână cu Domnul. Atât de bine şi mult se vorbeşte în societate despre Ortodoxie, valorile spirituale, monumentele sacre etc., dar la un moment dat descoperi că toate despre câte auzi şi trăieşti parcă s-ar spulbera la fiecare greşeală cu impact în întreaga societate.

Mai întâi de toate, oamenilor le place mai mult să vorbească, se complac în a spune cuvinte mari, pe care imediat le şi uită. Nu fac altceva decât să piardă timpul preţios ce le este dat, cu siguranţă, pentru altceva. Ca să nu mai vorbim de mândria şi invidia ce au prins rădăcini adânci în sufletele credincioşilor noştri.

Rar cine îşi mai aduce aminte de virtutea cumpătării, smereniei, dragostei, ce sunt în stare să renască sufletele noastre pentru o nouă viaţă.

Trebuie să încercăm să privim lucrurile din jur printr-o altă prismă – cea a credinţei. Să cugetăm la cele sfinte şi să ne încredem în Domnul. Să luăm aminte la toate cele câte trebuie să le înfăptuim întru binele nostru şi al celor din jur. Lucruri pe cât de simple, pe atât de greu de realizat.

Amintesc despre toate acestea nu pentru că ar fi necunoscute, ci pentru a atrage atenţia asupra faptului pe cât de important este să curăţim sufletele noastre de tot ce e putred în ele.

Aşa după cum merge un copil la şcoală, un student la facultate, studiind şi formându-se, exact aşa este nevoie de a merge la biserică pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Prin rugăciune înţelegem adevăratul nostru sens şi doar în sânul Bisericii putem trăi dragostea creştinească şi ne putem susţine reciproc întru împlinirea a toată Legea omenească.

În jur nu prea se aude cuvântul dumnezeiesc. Doar o predică după slujbă, o modestă oră facultativă de religie, din când în când câte o emisiune la un post şi la o oră puţin solicitate… şi atât.

Hăinuţe, lenjerie, jucării, pampersuri, băuturi, distracţii, auto şi multe altele, acestea ne interesează mai mult decât sufletul. Şi atunci avem ce avem: o lume dispersată, egoistă, care nici nu doreşte să fie altfel.

Iar când aduci vorba despre cele sacre, cei din jur adesea reacţionează cu hulă, dispreţ, necredinţă.

Haideţi să facem un popas şi o reculegere lăuntrică şi să ne punem întrebarea: încotro mergem? Până când va fi suportată necredinţa şi fărădelegea noastră?

Nu în zadar se spune: „Unde sfârşeşte legea începe tirania”.

Părintele Octavian Moşin

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *