Melcul și trandafirul (o poveste foarte frumosă)

Lângă tulpina unui trandafir frumos, se oprise din mersul lui domol, un melc. Era pe vremea când melcii şi trandafirii vorbeau. Adia un vânt căldicel, ce ducea până departe parfumul florilor de trandafir.

După ce s-a odihnit puţin de oboseala drumului, melcul privind cu îngâmfare în sus, a zis:

– Ce neputincios eşti, sărmane trandafir. De abia te ții pe picioare şi, de n-ar fi omul milos să-ţi rezeme capul de un arac, ai cădea la pământ.

Uită-te la mine! Nu am picioare, dar totuşi mă pot urca până în vârful celui mai înalt copac. Mă plimb când vreau şi unde vreau. Nu am niciun stăpân. Când vreau mă-nchid în casă şi singur mă construiesc pe mine. Tu ce faci?

– Eu, melcule, nu am timp să mă gândesc la mine. Am înflorit o dată şi o fetiţă mi-a rupt florile ca să le ducă mamei ei. Am înflorit a doua oară şi mi le-a luat o bătrână mamă să le presare pe mormântul singurului ei copil. Alte flori mi-au fost culese şi duse la patul unui bolnav să înveselească tristeţea lui. Mă poartă fetele pe pieptul lor, înmiresmez aerul şi parfumez grădinile. Din lemnul meu se fac mobile scumpe. Vezi, melcule, că dau tot ce am şi că la mine nu am timp să mă gândesc?

Voi, dragi cititori, v-aţi gândit ce lăsaţi în urma voastră?

Extras din „Flori în calea tineretului”, Ed. Sf. Mina, Iași, 2008, pag. 40

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *