„Ne îmbolnăvim pentru că ne stresăm prea mult şi uităm să fim fericiţi” – semnalul de alarmă tras de Părintele Hrisostom Filipescu pentru sufletele epuizate

O lecție despre om, timp și veșnicie – când viața te obligă să te întâlnești cu tine însuți

Trăim într-o epocă în care zgomotul a ajuns să fie confundat cu adevărul, iar opinia rapidă cu judecata dreaptă. Oamenii sunt măsurați în etichete, împărțiți în tabere, analizați superficial și abandonați fără milă. În acest vacarm continuu, sufletul rămâne adesea ultimul chemat la dialog. Ne preocupăm excesiv de ce cred alții despre noi, ne consumăm energia încercând să convingem, să corectăm, să demonstrăm, și uităm aproape complet de ceea ce contează cu adevărat: propria noastră inimă, propria noastră stare lăuntrică, propria noastră responsabilitate înaintea lui Dumnezeu și a vieții.

Citește și: Noaptea în care ochii Maicii Domnului au lăcrimat pentru un neam întreg – mărturia cutremurătoare a icoanei făcătoare de minuni din Boian, Bucovina

Textul de mai jos, semnat de Părintele Hrisostom Filipescu, extras din volumul Puține cuvinte, multă iubire, apărut la Editura PIM, nu este un eseu moralizator și nici o lecție teoretică despre bine și rău. Este o radiografie dureroasă și sinceră a omului modern, prins între orgoliu și frică, între judecată și neputință, între dorința de a părea și incapacitatea de a fi. Fără să ridice tonul, fără să acuze, aceste rânduri așază oglinda în fața cititorului și îl obligă să se întrebe nu ce face lumea, ci ce face el însuși cu viața primită. Este un text despre iertare, despre cădere și ridicare, despre Rai și iad ca realități lăuntrice, despre responsabilitatea personală și despre iubirea care nu se termină decât odată cu ultima suflare.

„Lipim şi dezlipim etichete pe oameni. Tragem pe unii sau pe alţii de mânecă încercând să schimbăm păreri. Ne consumăm energia preocupându-ne de ceea ce gândesc alţii despre noi. Acumulăm frustrări, ne încărcăm sufletele cu griji inutile şi ne alimentăm imaginaţia cu tot felul de închipuiri. Ne îmbolnăvim pentru că ne stresăm prea mult şi uităm să fim fericiţi. Datul cu părerea despre orice, oricând, oriunde, încurajat de mass-media devine o a doua fire a omului mic. Prejudecăţi. Utopii. După ce malaxorul vieţii ne frămână bine, uneori și cea mai amărâtă bucățică de pâine ți se pare cea mai dulce. Mai ales după ce viața ți-a dat jos „ochelarii de cal”, acele apărătoare care nu îţi permit să vezi lateral ceea ce ar trebui: suferinţele şi nevoile celor de lângă noi, frumosul din jurul nostru, binele şi intenţiile bune, şansele care ni se acordă, oamenii care merg alături de noi, natura. Astăzi greșesc eu și tu mă ierți. Mâine greșești tu și eu te iert. Poimâine greșim amândoi și alții ne iartă și tot așa. Și deasupra tuturor și în noi adie Duhul Sfânt în Lumină lină. Ne emoţionează orice este frumos, o floare, o melodie, un zâmbet, vocea unui copil, tandreţea unui bătrân, amintirea cuiva drag…

Ai adus ceva frumos și bun pe lume? Ai făcut pe cineva fericit astăzi? Iubești sau urăști? Acționezi sau ești indiferent? Înțelegi fără explicații? Crezi fără să vezi? Auzi fără cuvinte? Vezi cu ochii închiși? Simți fără atingeri? Când te uiţi în oglină ce vezi?! Când viața îți rupe paginile viselor, râzi de mulțimea viselor ce apar după. Sufletul nu este limitat la un număr fix de iubiri. Nu rămâne într-o baltă de pierzanie. Fiecare om pe care îl întâlnesc în drumul meu îmi este superior prin ceva. De aceea, încerc să învăț câte ceva de la fiecare. Și, Doamne, ce minune este viața! Mai ales după ce îți tragi sufletul că ai alergat de tine ca să te întâlnești cu Tine…

Am să iubesc până la sfârșitul lumii. Iar sfârșitul lumii e sfârșitul meu. Când am murit, lumea mea s-a sfârșit. Așadar, se cuvine să mă preocupe sfârșitul meu, nu sfârșitul lumii. A semnat cineva vreun contract că trăiește 70 sau 80 de ani?! Oricând povestea vieții noastre se poate încheia, brusc sau lin. „Apocalipsele” contemporane sunt în mintea și în inima mea, când urăsc, mint, invidiez, judec, etc. În mine e Raiul, în mine e iadul. În mine e lumina și în mine e întunericul.”

Citește și: Icoana care ar fi lăcrimat înainte de distrugerea unei biserici – mărturia tăcută a Sfintei Cuvioase Parascheva din inima Bucureștiului

Așadar, suflet drag, viața nu se măsoară în zgomotul lumii, nici în fricile colective, nici în catastrofele anunțate obsesiv, ci în felul în care alegi să trăiești fiecare zi: dacă ierți sau nu, dacă iubești sau respingi, dacă binecuvintezi sau judeci, dacă aprinzi o lumină sau adâncești întunericul; trăiește ca și cum fiecare zi ar fi ultima, nu din spaimă, ci din responsabilitate, fii o candelă aprinsă prin faptele tale, fă lumea mai curată prin prezența ta și nu uita că adevărata minune nu este sfârșitul lumii, ci faptul că încă mai ai timp să-ți schimbi inima.