Risipirea minţii este păcat, este deşertăciune duhovnicească

Loveşte fiecare cuget care vine să te ucidă: loveşte-l cu tăişul rugăciunii! Cu fiecare rugăciune îi tai picioarele, mâinile, capul. În final îl faci bucăţi şi dacă îl cauţi, nu mai există. Prin risipirea minţii, diavolul se străduieşte să împiedice mintea să ducă numele lui Iisus Hristos în inimă, adică împiedică rugăciunea curată.

Cugetele se aseamănă cu viermele acela care încet-încet mănâncă lemnul pe dinăuntru: astfel, pe dinafară lemnul pare minunat, puternic, dar pe dedesubt a fost distrus, încât brusc se rupe de la jumătate. Aşa şi monahul şi mireanul care nu-şi spovedesc sincer cugetele. În final sunt nimiciţi, căci nespovedind chiar şi cel mai mic cuget, încet-încet sunt măcinaţi pe dinăuntru. Luptă-te din răsputeri să împiedici risipirea minţii. Risipirea minţii este păcat, este deşertăciune duhovnicească.

Părintele Efrem Athonitul

Extras din ”Despre credinţă şi mântuire”, trad. de Cristian Spătărelu, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2003, pag. 17

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *