Să îi reprimim pe copiii avortați în familia noastră, recunoscându-le locul pe care îl au în viața noastră

Nu știu cât avem conștiința că, deși ne regăsim într-o perioadă istorică hipercivilizată, copiii noștri sunt permanent amenințați cu moartea. Am dezvoltat nevrotic o cultură a păzirii copiilor de moarte, în vreme ce ei se lasă prinși de ghearele ei – aproape râzându-ne în nas. Am uitat că am bagatelizat noi înșine, la un moment dat, viața propriului copil. Da, acela pe care l-am avortat. Am avortat, iar acum vrem să le transmitem celorlalți copii pe care îi avem că viața e importantă.

Și copiii ne privesc cu neîncredere temătoare: „Cu ce e mai importantă viața mea, decât cea a fratelui meu? A fraților mei?”. Facem tot felul de cursuri și seminarii, ca să învățăm să ne descurcăm cu ei pe lumea aceasta. Pentru că da, odată ce am ucis pe fratele lor, nu mai putem scoate de pe chip schimonoseala morții. Putem învăța tehnici prin care să le transmitem iubirea nemărginită, dar zâmbim cu niște colți plini de sângele fraților lor… Ce le transmitem e frică și groază.

I-am ales. Aceștia sunt „aleșii”. Și ne agățăm nevrotic de viața lor. Viața lor, iubirea noastră! Dacă am hotărât ca ceilalți să moară, am hotărât ca aceștia să trăiască. Pentru că noi suntem stăpânii vieții și ai morții lor. Nu putem înțelege, nu putem primi moartea copilului pe care noi nu l-am ucis. Nu putem primi boala. Nu putem primi moartea pe care am săpat-o și în ei. Dar ei nu știu altceva. Ei s-au hrănit cu moarte. Asta cunosc, asta le e familiar. Moartea circulă în sângele lor. Încercăm să-i dezlipim din jocurile morții, dar ei sunt atrași hipnotic, ascultând chemarea fratelui. Vrem să îi învățăm să trăiască „bine”, dar mai înainte i-am învățat că nu e bine să trăiască… dacă nu e bine. Dacă e greu. Dacă ești bolnav. Dacă ai un handicap. Dacă ești singur. Dacă nu ești acceptat. Dacă nu ești înțeles. Dacă nu ai terminat o școală. Dacă nu ai serviciu.

Cât sunt mici, moartea îi cheamă prin boală sau accidente. Dar când mai cresc, descoperă mirajul morții asupra căreia au putere. Atunci ne râd în nas. „Nu fac rău nimănui… doar mie!” Stau la graniță și văd cât de tare pot întinde coarda vieții. Cât de elastică e. Noi îi privim terifiați, scandalizați și neputincioși. Ne înfuriem pe internet, pe droguri, pe găști. Plângem și îi implorăm să trăiască. Formăm batalioane „anti”. Vrem să ne salvăm copiii din brațele amăgitoare ascunse în algoritmul unui joc și facem scandal – dar ei sunt prinși ca într-o capcană ce se strânge mai tare, la fiecare sunet sau mișcare. Ceea ce încercăm să le insuflăm e exterior. Chemarea lor vine din interior.

Cei ce reușesc să depășească etapa aceasta, devenind adulți, sunt învingători. S-au obișnuit să trăiască având cântecul morții drept zgomot de fond. Au învățat să facă față la glasul de sirenă. Da, tot îi mai cheamă, dar au învățat, odată cu a face față vieții, să facă față și morții.

Avem nevoie să ne trezim, să ne recăpătăm integritatea. Să strigăm după iertare, asumându-ne cu onestitate faptele făcute. Să ne cerem iertare toți, de la toți copiii uciși, chiar dacă nu am făcut chiar noi avortul. Suntem părtași prin indiferență. Să ținem cu toții măcar o zi de post pentru copiii uciși prin avort. Copiii care ajung să se sinucidă o fac și pentru că sunt mai sensibili la adevăr și nu mai pot duce minciunile noastre. Moartea e în ei, săpată de noi. Cum ajung să o facă, ține de o imaginație exacerbată pe măsura aceleiași sensibilități.

Există, însă, o speranță. Pentru cine vrea să o primească. Există un antivirus pe care îl putem inocula în sânge și care va lucra din interior. Să ne întoarcem la Dumnezeu și să ne înnoim trupul și sângele nostru, de părinți, cu Trupul și Sângele Lui. Să îi reprimim pe copiii avortați în familia noastră, recunoscându-le locul pe care îl au în viața noastră. Să le cerem iertare lor și lui Dumnezeu că i-am aruncat așa cum, pe vremuri, vechii greci aruncau de pe stânci copiii „nereușiți”. Să le vorbim copiilor pe care îi avem acum despre cei care nu au supraviețuit celor nouă luni din pântece, așa cum le-am povesti despre alții care au murit înecați ori călcați de mașină. Să le arătăm, privind în albume, că alături de fotografiile lor ar fi trebuit să stea și alte fotografii… Să ne pară rău și să mărturisim asta copiilor. Și la spovedanie, lui Dumnezeu.

Cristina Sturzu

loading...

De asemenea, ai putea dori...

1 răspuns

  1. Sorin5780 spune:

    Ar fi prea macabru să pui o poză cu un trup sfârtecat și să plângi cerându-i iertare; apoi cum ”primești înapoi” în familie un făt (sau mai mulți) pe care l-ai făcut harcia-parcia și teoretic, conform duhovnicilor, sufletele lor nu se regăsesc în prezența lui Dumnezeu, nefiind botezați.
    Până când doctorul, asistentele și cei doi părinți nu se regăsesc în fața Judecătorului soarta celor avortați e nedecisă, sunt în pragul iadului.

    Decât să te tânguiești constant ca o muiere bleagă, mai bine faci ce spun duhovnicii, acei doctori ai sufletelor. Cauți o văduvă sau o femeie săracă, îi botezi copilul și asiguri aceluia tot ce ar fi trebuit să dai copilului tău ucis: haine, mâncare, rechizite, bani pentru studii, îndrumare, sfaturi și tot ce are nevoie. După vârsta la care acela devine adult poți considera că ți-ai împlinit o parte din canon. Între timp, spovedania e bună, pocăință sinceră e și mai bună, iar cu lacrimile probabil că nicio femeie n-are probleme a le vărsa generos, dar așa cum spune și Biblia, credinţa fără fapte moartă este. La fel și pocăința fără lacrimi și fapte.
    Să mai zică cineva că mântuirea e treabă ușoară!

    E valabil și pentru cel care urma să fie tată. De obicei și acesta este complice la crimă, află de decizia femeii înainte. Dacă n-ai vrut copilul și n-ai oprit-o să-l omoare, plătești și urmezi procesul ca să fii iertat și tu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.