Trăiesc cu un diagnostic fatal de mai bine de 12 ani. Numai întoarcerea la Dumnezeu și căința pentru păcatele din viața trecută m-au ajutat să mă vindec

de Alexander Ghenadievich Solntzev. Pravoslavie.ru

Pe 2 aprilie 2014, pe site-ul Provoslavie.Ru a fost publicat apelul arhimandritului Tihonov (Shevkunov) către cititori, cu propunerea de a scrie împreună al doilea volum al cărții „Nesfinţii sfinţi”. Practic, în câteva zile am primit pe adresa kniga@pravoslavie.ru aproximativ 150 de istorii de la cititori. Prima dintre ele o publicăm mai jos.

***

Mă numesc Solntzev Alexander Ghenadievici. Am 60 de ani, locuiesc în Nizhny Novgorod. Odată am hotărât să-mi analizez viața din punct de vedere duhovnicesc. Și iată ce a ieșit. (Unele întâmplări le-am omis, fiind foarte personale).

Consider că bătrânețea este o perioadă grea din viața omului. Dar printre neplăcerile vârstei există și momente plăcute. Puțin câte puțin începi să conștientizezi că viața nu constă numai din lucruri materiale, vizibile. Apare posibilitatea să te uiți la viață și altfel, cu altă optică, pe care sfinții părinți au numit-o „duhovnicească”. Și atunci, se descoperă un lucru important: în acele acțiuni care par acum întâmplătoare, se descoperă un alt înțeles – ascuns, sacral. Ajungi la înțelegerea faptului că multe s-au întâmplat în afara voinței tale și acest lucru te-a apărat nu numai de necazuri, dar ți-a salvat și viața. Privind atent vei descoperi un lanț întreg de evenimente, care pentru necredincioși sunt lucruri întâmplătoare.

Fără îndoială, există o sumedenie de întâmplări în viață. Nu degeaba, însă, un om înțelept a spus: „O întâmplare este o întâmplare, două – un sistem, trei – legitate”. O astfel de legitate s-a manifestat de curând în viața mea. O astfel de legitate este denumită de către credincioși – minune. Dar ce este minunea?

Să ascultăm glasul celei mai mari autorități în limba rusă – creatorul dicționarului de limba rusă, V.I.Dahl:

„Minune – orice fenomen pe care nu-l putem explica, după legile naturii cunoscute. Lui Dumnezeu Îi sunt accesibile toate minunile. Hristos ne-a arătat minuni, El a vindecat cu minuni. Minunea este un lucru sau un fenomen neobișnuit, o întâmplare.

Adică, în limbajul actual, minunea – este o astfel de întâmplare, a cărei probabilitate să se întâmple, conform teoriei probabilității, este foarte mică.

Privindu-mi viața de la înălțimea vârstei actuale, mă minunez că minunile sunt multiple, în special acelea când viața atârnă de un fir de păr, dar, cu toate acestea, a venit scăparea.

Astfel de întâmplări îmi vin în minte, pe măsură ce trece timpul, tot mai mult și mai mult și am hotărât să le descriu, să le sistematizez, împărțindu-le în două categorii – „salvatoare” și „povățuitoare”.

Și iată ce-a ieșit.

În copilărie

Primul eveniment de acest fel s-a petrecut la vârsta, la care eu însumi nu mă percepeam ca o personalitate – la o lună. Mai târziu, părinții mi-au povestit că eu am venit pe lume într-o umilă colibă țărănească, destul de veche – în crăpăturile dintre grinzi îți puteai vârî mâna până afară. Așa că nu este de mirare că m-am îmbolnăvit grav – pneumonie bilaterală. Am ajuns în stadiul în care părinții mei au fost preveniți să se pregătească de ce e mai rău. Am fost salvat de apariția primului antibiotic în mediu rural – penicilina și de bunătatea infinită și grija unei femei ruse simple – medicul din sat.

Ce se poate spune în privința vindecării mele repetate de boli în copilărie? Desigur – întâmplarea și medicamentele noi. Sau, dimpotrivă, pe primul loc medicamentele noi și abia apoi – întâmplări fericite?

***

Al doilea caz de vindecare miraculoasă a mea s-a întâmplat în sat, pe când aveam 3-4 ani. Mă plimbam pe uliță, iarna, și nu știu de ce am ajuns pe drumul care mergea de-a lungul satului, la câțiva zeci de metri de casă. Vremea era mohorâtă, viscolea.

Deodată am văzut că spre mine, lateral se mișcă ceva întunecos și imens. Era un camion. Cum de s-a intersectat cu mine pe o uliță rurală, pe care nu erau oameni, unde camioanele trec cel mult odată pe săptămână – știe numai Domnul Dumnezeu.

Am început să țip și să fug, după cum mi s-a părut, spre casă, străduindu-mă să evit o moarte iminentă. Dar, coșmar, camionul, nu știu de ce, nu s-a oprit, venea drept spre mine și m-am trezit sub roata din față, dreapta.

M-a salvat faptul că pe drum era gheață și, văzând un copil fugind și tăindu-i calea, șoferul a frânat brusc, iar roțile s-au transformat în sanie. Astfel camionul m-a împins câțiva metri cu roțile pe ghiață. Îmi amintesc apoi un strigăt puternic și plânsul bunicii, care, cu capul descoperit, fără șal, a alergat din colibă spre mașină…

De fapt, ce nu se întâmplă cu copiii în copilărie?! Iată și acest caz poate fi descris ca „întâmplare”.

***

O altă întâmplare, când era cât pe-aci să mor, a fost mult mai impresionantă. Peste drum de casa noastră se construia o casă nouă din lemn. Au fost puse două rânduri de bârne și noi am ales locul de construcție pentru joacă. Băieții mai mari au pus o bârnă transversal pe un perete și a ieșit un scrânciob teribil.

Ne-am așezat, împreună cu prietenul meu de peste drum, Kolea, pe capetele bârnei și am început să ne legănăm. Deodată, un alt tovarăș de-al meu, Kolka, mai masiv de două ori decât mine, a sărit cu elan pe bârnă, în spatele lui Kolea. Bârna a lucrat ca o catapultă – o forță puternică a săltat capătul pe care ședeam în sus cu mine cu tot.

Am simțit coșmarul – într-o secundă aș fi fost aruncat în sus și aș fi zburat câțiva metri în aer. Rezultatul căderii era destul de clar – m-aș fi zdrobit de pământ ca o turtă. Aceasta a durat o fracțiune de secundă, dar eu îmi amintesc bine acel coșmar cumplit, care mi-ar fi luat sufletul mic de copil.

Dintr-odată s-a întâmplat ceva inexplicabil: o forță nevăzută din spate m-a fixat de bârnă. Venindu-mi în fire, m-am descoperit bine lipit de vârful bârnei, care avea poziția unui tun antiaerian. Cum de n-am zburat atunci cu „catapulta” mea, nici până acum nu mi-e clar.

Mult mai târziu am aflat de Îngerul păzitor, care apără, în primul rând, pe copii. Cred că fiecare om are astfel de exemple, măcar unul, din propria-i viață.

În armată

Câteva cazuri de ajutor al Domnului am simțit pe când eram în armată. Atunci am aflat pentru prima dată puterea rugăciunii.

Asta s-a întâmplat acum aproape 40 de ani, iar ceea ce s-a întâmplat cu mine în regimentul de apărare antiaeriană în orașul Umany (acum Ukraina) îmi amintesc absolut clar.

Am ajuns la regiment după studii și mă considerau încă „novice” – slujisem doar o jumătate de an. Într-o seară, unul dintre „veterani” a hotărât să-și demonstreze însemnătatea. Acesta era de talie mijlocie și în ciuda staturii lui mici, era puternic încovoiat. Avea fața triunghiulară și când zâmbea (mai bine-zis rânjea) i se vedeau dinții mici și stricați. Gura lui era mare, iar buzele i se mișcau permanent într-un zâmbet disprețuitor.

Înainte de apelul de seară, când eram deja aliniați, s-a apropiat de mine și mi-a verificat cureaua. Din păcate, el a considerat că aceasta este slab strânsă, iar acest lucru era considerat o faptă gravă. „Novicii” nu puteau să-și permită asemenea lucru.

– Mâine, după apel, vei spăla toată noaptea „pista” (așa se numea intrarea în cazarmă, unde aveau loc alinierile), – mi-a zis pe un ton amenințător „veteranul”.

Aceasta a fost deja picătura care a umplut paharul: în primul rând, spălarea „pistei” noaptea însemna că nu-mi va mai rămâne timp pentru somn, iar în al doilea rând, este suficient să cedezi o singură dată provocărilor „veteranilor” – că nu mai scapi. Nu aveam de ales: să mă supun – însemna să intru în rândul „robilor” pentru totdeauna, să refuz – însemna bătaie.

Este greu de spus prin ce am trecut, după ce m-am băgat în pat. Am fost în șoc – cel mai mult mă speria imprevizibilitatea „veteranului”, iar necunoscutul, se știe foarte bine, te sperie cel mai tare. N-aveam unde să mă duc, nu mă puteam baza pe nimeni și atunci, stând în pat, absolut nefiresc pentru mine, m-am adresat lui Dumnezeu, deși niciodată nu m-am considerat un credincios. M-am rugat Lui cu insistență, să mă scape de acest „veteran”, deși nu-mi imaginam cum este posibil acest lucru. „Veteranul” nu putea să dispară în timpul nopții din cazarmă, ca dintr-un submarin.

Dimineața m-am sculat cu groază pentru aliniere și, dintr-odată, am descoperit că „veteranul” meu nu era în rând! Întrebându-i pe cei din leatul meu unde este, am primit un răspuns care m-a umplut de evlavie. Se pare că dis-de-dimineață, înainte de trezirea generală, el cu alți câțiva soldați au fost transferați pe un aeroport de rezervă! Să spun că am fost uimit înseamnă să nu spun mare lucru; câteva ore am fost în stare de prostrație. Acesta este într-adevăr un „fenomen greu de realizat”!

Această întâmplare m-a marcat așa de mult, că mi-a rămas în minte toată viața. De fapt esența ei sacrală ca mijlocire directă a lui Dumnezeu, mi-a devenit clară nu demult – atunci eu credeam încă în întâmplare.

Dar atunci eu am învățat lecția – am început să mă adresez lui Dumnezeu în toate situațiile complicate, care nu au fost deloc puține.

La uzină

Apoi a urmat munca la uzina de avioane din Gorki, până când s-a întâmplat din nou un lucru greu de explicat: m-am îmbolnăvit grav, iar apoi – aproximativ după nouă luni – m-am vindecat într-un mod miraculos. Să le luăm pe rând. Odată, după masa cu ocazia unei sărbători, eu cu soțul sorei mele, Igor, am făcut un pariu, cine ridică de mai multe ori o greutate (halteră), care stătea într-un colț al camerei mele. Am învins – am ridicat greutatea, cu o singură mână, mai mult de douăzeci de ori.

Urmările le-am simțit după o lună – mi-a apărut o durere în zona lombară. În policlinica uzinei mi-au prescris o cură de electroterapie, dar după aceea mi-a fost mai rău – mă durea tot mijlocul și au apărut apoi dureri și în picioare. M-au internat la spitalul uzinei, m-au tratat, inclusiv cu acupunctură, dar nimic nu m-a ajutat.

M-au transferat la spitalul regional Semashko. Ultima speranță, tracțiunea sub apă, nu s-a împlinit – acest lucru nu m-a ajutat. După Anul nou, m-am internat din nou în spitalul uzinei și, ieșind din spital la sfârșitul lui ianuarie 1986, eram un adevărat invalid. M-am încovoiat destul de repede. Nu puteam să merg mai mult de douăzeci de metri. Nu numai că nu puteam merge, dar nu puteam nici să stau, nici să mă întind. Dormeam pe burtă cu câteva perne sub mine. Dimineața, ca să mă ridic și să merg cu cârjele la toaletă, îmi trebuia nu mai puțin de o jumătate de oră.

Au trecut patru luni și medicii insistau să mă opereze. Când eram încă în spital, am cunoscut un suferind ca mine, căruia i-au făcut operație. După ce mi-a povestit cum a fost operația – cu ajutorul fierăstrăului și al ciocanului distrug discul intervertebral afectat – aproape că mi s-a făcut rău.

În spital am aflat de la cineva despre un medic ucrainean, care îndrepta oase, dr. Kasian, și am insistat să fiu dus la el. Cu foarte mare greutate, cu ajutorul rudelor, am zburat cu avionul până la Harkov, apoi cu un taxi am mers la gară și de aici cu trenul am ajuns în stația Kobeliaka, regiunea Poltava. A fost bine că Ukraina era atunci parte din Uniunea Sovietică și deci nu existau granițe. Ne-am cazat la un cămin și noaptea am mers (eu în cârje, bineînțeles) la o casă nu prea mare, din cărămidă, în centrul localității și ne-am așezat la o coadă imensă – vreo 300 de oameni.

Nu știu prin ce minune am reușit să intru înăuntru. Ca și ceilalți bolnavi, m-am dezbrăcat până la mijloc și după câteva minute m-am așezat pe un pat de lemn, așa cum mi-a zis dr. Kasian, un om nu prea tânăr, îndesat, de vreo 50 de ani. Dr. Kasian îl diagnostica pe fiecare bolnav, trecând două degete pe coloana vertebrală – fără să-i trebuiască nimic altceva. Radiografiile aduse de către unii bolnavi nu le-a luat în seamă, aruncându-le pe masă.

Doctorul mi-a pus o mână lateral, iar cu cealaltă a bătut puternic pe ea de câteva ori. Apoi mi-a zis să mă scol și, apucându-mă cu amândouă mâinile de spate, m-a tras în sus cu forță. Ceva a trosnit teribil, ca o ramură uscată de stejar. M-a pus să mă îmbrac și i-a zis asistentului său ceva în ucraineană.

După două săptămâni am repetat călătoria, procedeul s-a repetat și el și după aceasta s-a întâmplat imposibilul: am început să merg aproape fără cârje. După a treia ședință s-a săvârșit minunea deplină: am început să lucrez.

Dar nu v-am spus ce era mai important. Înainte să ajung la dr. Kasian, după ce am fost internat ultima dată la spital, am avut o dorință puternică de a merge la biserică. Într-o dimineață minunată, cu multă greutate am ieșit din casă, am traversat strada până în stație, m-am urcat în autobuz și am mers la biserică, traversând aproape tot orașul.

M-am împărtășit pentru prima oară în viața mea. Și iată că, după ce am fost la biserică și m-am împărtășit, am aflat informația despre dr. Kasian. După aceasta a început îmbunătățirea stării mele de sănătate.

Omul, însă, este o ființă foarte nerecunoscătoare: întorcându-mă să lucrez la uzină, iar apoi schimbând locul de muncă cu cel de profesor la școala tehnică, am uitat cu totul de ajutorul lui Dumnezeu. A fost nevoie de șaptesprezece ani până când am ajuns definitiv la credință și, din păcate, nu din propria voință, ci după încă o boală grea. Despre asta – mai târziu.

Povățuirea

De ce trimite Dumnezeu minuni oamenilor? În primul rând pentru a-l salva pe om, pentru a-i salva viața. Dar nu numai. Minunile mai sunt trimise și pentru a-l cuminți pe om, pentru a-l pune pe drumul cel bun, pentru a-l determina să se salveze, să-și salveze sufletul, și acest lucru nu poate fi numit altfel decât povățuire.

Și eu sunt convins că așa ceva, chiar dacă o singură dată, se întâmplă în viața fiecărui om, nu numai în a mea.

O astfel de situație s-a întâmplat la mijlocul anilor 90. În fiecare an noi mergeam de Paști la Gorodets, unde în biserica din mijlocul orașului slujea unchiul meu – părintele Aleksander (Lyapin). Mi s-a încredințat să port în timpul procesiunii (Drumului Crucii) unul dintre sfintele prapore și eu eram foarte mândru de acest lucru. Tocmai făcusem rost de o cameră de filmat nouă. Când m-am pregătit să merg la Gorodets data următoare, mi-a venit ideea ambițioasă de a mă filma în timpul procesiunii.

M-am pregătit cu soția, am pus copiii, Iulia și Igor, pe bancheta din spate și am plecat.

Mașina era nerodată încă, dar s-a comportat normal tot drumul. La intrare în Gorodets, la postul de poliție, ne-a oprit un agent, ne-a verificat documentele și ne-a permis să mergem mai departe.

Dar, din păcate, mașina n-a mai pornit. Am încercat să o rezolv, dar degeaba. Timpul trecea repede. Unul dintre agenți – sergent – și-a manifestat dorința de a încerca s-o repare și a vrut să ridice capota. Eu, desigur, i-am permis, gândindu-mă intens la ce era de făcut. Timpul a început să ne preseze – era aproape ora 12 noaptea – mai rămăseseră câteva minute până la procesiunea de la biserică.

Și iată – o minune – sergentul a pornit motorul. Ne-am pus întrebarea ce să facem? Gândindu-ne, am hotărât să ne întoarcem acasă. Am ajuns cu bine în oraș, spre dimineață.

Tocmai acum am înțeles – Domnul nu a îngăduit să venim la întâmpinarea Paștilor ca să nu fiu filmat (din mândria mea) în timpul Drumului Crucii. Omul credincios nu trebuie, în general, să-și manifeste mândria – unul dintre cele mai mari păcate, iar la sărbători, cu atât mai mult.

Încercarea

La începutul anului 2002 am simțit o oboseală teribilă și apatie. Nu mă bucura nimic – nici lucruri materiale, nici afacerea destul de înfloritoare. Ce face în acest caz un businessman? Corect – merge să se odihnească. Așa am procedat și eu – am cumpărat bilete pentru o excursie în Egipt și la sfârșitul lui martie, împreună cu copiii, am plecat în această excursie.

Dar, curios lucru – exoticul egiptean nu m-a bucurat, senzația unei nenorociri iminente nu m-a părăsit. Și iată, odată, după o expunere la soare (mi-a plăcut întotdeauna să stau la soare), mi-am descoperit niște ganglioni inflamați pe gât. M-am gândit la ce e mai rău, însă soția m-a liniștit cum a știut ea mai bine: prostii, nu lua în seamă. Eu însă am simțit că nu sunt prostii. Și așa s-a și dovedit a fi – cancer al sistemului limfatic…

Au urmat zile cumplite de tratament, pline de panică și deznădejde. Am suportat destul de bine opt ședințe de chimioterapie, deși, cum am aflat mai târziu, mulți mor de la așa un tratament. Chimioterapia a dus la apariția infecțiilor, pentru care am luat antibiotice în doze de cal. După o jumătate de an – au urmat ședințe de radioterapie, pe care le-am suportat bine. Tomografia de control, care se putea face numai în Petersburg nu a evidențiat tumori sau metastaze.

M-am simțit ca un om condamnat la moarte și grațiat în ultimul moment…

Dar, din păcate, nu m-am putut bucura pentru mult timp – după două luni au apărut din nou simptome proaste, în primul rând – temperatura ridicată.

A urmat apoi Moskova, Centrul de oncologie Kashirk, analize și testări în vederea transplantului de măduvă. A urmat o nouă lovitură – medicul meu, Natalia Evghenievna a precizat diagnosticul, care s-a dovedit a fi mult mai grav decât cel vechi: în loc de limfogranulomatoză (boala Hodgkin) pus în Nijny Novgorod, care era mai ușor de tratat (cu toate că și de la acesta oamenii mor) – limfom malign. Cu acest diagnostic nu se poate trăi, medicii dându-mi maximum un an. Este greu să descriu depresia în care am căzut, doctorii m-au liniștit cât au putut.

Destul de ciudat, dar simptomele bolii s-au ameliorat încet și după o lună m-au externat fără niciun tratament. Încurajat, am hotărât să vizitez Pământul Sfânt, să merg împreună cu soția și cu sora la Ierusalim. Am avut șansa să merg prin locurile în care a fost Mântuitorul. Am fost fericit să fac baie în râul Iordan și doar înrăutățirea stării mele m-a împiedicat să iau parte la coborârea Focului Sfânt. Am văzut Golgota și Crucea Sfântă pe care a fost răstignit Mântuitorul. Aproape clar am auzit vocile aspre ale soldaților, zgomotul ciocanelor care pironeau mâinile și picioarele Mântuitorului pe cruce și strigătele femeilor mironosițe. Din această călătorie m-am întors alt om.

Boala însă a recidivat: mi-a crescut temperatura și investigațiile la Moskova au pus în evidență multiple neoformațiuni maligne, de dimensiuni mari. Șeful secției mi-a prescris tratament cu doze mari de hormoni. Am suportat acest lucru normal, boala a trecut, iar apoi, după doi ani și ceva au apărut complicații sub forma distrugerii articulațiilor șoldului. De atunci mă mișc cu greutate în cârje, am gradul I de invaliditate.

La noi în oraș chirurgii au refuzat să-mi facă operație de înlocuire a articulațiilor – fiind posibile modificări ale sângelui și degradarea timpurie a protezelor. Cu alte cuvinte, oasele în care trebuiesc fixate articulațiile cu ajutorul ciocanului se pot distruge. Atunci gata: sfârșitul va fi ireversibil.

Nu-mi rămâne altceva de făcut decât să trăiesc, mișcându-mă greu și suferind dureri puternice. Se poate trăi și așa – nu degeaba se spune că Domnul nu-ți dă mai mult decât poți să duci…

***

Am povestit în detaliu despre calvarul prin care am trecut nu pentru că vreau să mi se plângă de milă. Și nici pentru a speria cititorul.

Scopul meu constă în cu totul altceva. În tot acest timp mi s-a cristalizat convingerea: Dumnezeu a vrut ca astfel să las viața mea trecută și mi-a dat posibilitatea să încep o nouă viață. Este clar că nu-ți poți ascunde păcatele: Am dus o viață pe care o duc majoritatea oamenilor bogați – numeroase întâlniri, banchete, vizitări ale locurilor unde viciul este la el acasă, distracție, jocuri ș.a.m.d.

Din păcate, nu am ajuns singur să înțeleg anormalitatea vieții mele – Domnul a făcut asta forțat. Cel mai important lucru nu este acesta, ci faptul că eu trăiesc cu un diagnostic fatal de mai bine de 12 ani.

Ambii medici ai mei – și cel din Moskova și cel din Nijny Novgorod (să le dea Dumnezeu sănătate!) – au confirmat că în întreaga lor carieră au întâlnit doar două astfel cazuri, dintre care unul sunt eu!

Cine nu crede că vindecarea mea este o minune, să se intereseze la medici cunoscuți despre limfomul T-celular și care sunt perspectivele acestei boli.

Numai întoarcerea la Dumnezeu și căința pentru păcatele din viața trecută m-au ajutat să mă vindec. Și încă ceva: pentru mine s-au rugat intens și se roagă încă rudele mele – mătușa și soțul ei – preotul Alexander din micul oraș Gorodets, regiunea Nijny Novgorod. Sunt convins că Dumnezeu a răspuns mai mult rugăciunilor lor decât celor ale mele, scăpându-mă de la o moarte prematură.

Chiar şi materialiştilor convinşi nu le poţi explica vindecarea mea prin întâmplare – atât este ea de neverosimilă. Înseamnă că eu nu-I sunt indiferent lui Dumnezeu; înseamnă că viaţa mea este încă necesară, dar într-o formă reînnoită.

Scopul principal al povestirii mele – este să spun tuturor, care au probleme serioase că, în primul rând, pot spera la rezolvarea lor, iar în al doilea rând, pot conştientiza că în întreaga lor viaţă, toate problemele şi necazurile lor, depind numai de Domnul Dumnezeu!

Aceasta este concluzia mea după 60 de ani de viaţă!

Alexander Ghenadievich Solntsev.

8 aprilie 2014.

Articol relatat de vremurivechisinoi.blogspot.com

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *