Când omul izbuteşte să-şi întoarcă toată inima spre Dumnezeu, Domnul Însuşi face să rodească într-însa sămânţa nestricăcioasă

Inima este adevărata „biserică” unde omul se întâlneşte cu Dumnezeu. Inima omului caută o simţire (cf. Pilde 15, 15), atât înţelegătoare, cât şi dumnezeiască, şi nu află odihnă până când Domnul slavei nu vine şi Se sălăşluieşte într-însa. Iar Dumnezeu, Care este un „Dumnezeu gelos” (leşirea 34, 14), nu Se mulţumeşte doar cu o parte din inima noastră. În Vechiul Testament îi auzim chemarea: „Dă-mi, fiule, inima ta” (Pilde 23, 26), iar în Noul Testament ne porunceşte: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta” (Marcu 12, 30).

El este Cel Ce a plămădit inima fiecărui om în chip unic şi irepetabil, însă nicio inimă nu-L poate cuprinde pe de-a-ntregul, căci „Dumnezeu este mai mare decât inima noastră” (1 loan 3, 20).

Şi totuşi, atunci când omul izbuteşte să-şi întoarcă toată inima spre Dumnezeu, Domnul Însuşi face să rodească într-însa sămânţa nestricăcioasă a Cuvântului Său, o pecetluieşte cu minunatul Său Nume şi o luminează cu prezenţa Lui veşnică şi plină de har. O preface în biserică a Dumnezeirii Sale, nefăcută de mâini omeneşti, în stare să-I oglindească „Chipul”, să-I audă „Glasul” şi să îi „poarte” Numele (cf. loan 5, 37; Fapte 9, 15).

Într-un cuvânt, omul îşi împlineşte atunci menirea vieţii, rostul pentru care a venit în lumea aceasta trecătoare.

Arhimandrit Zaharia Zaharou

Extras din ”Omul cel tainic al inimii”, Ed. Basilica, București, pag. 9-10

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *