PARASTASUL – rugăciune, milostenie sau ospăț?

FOTO doxologia.ro

“O, rude si prieteni ai celui răposat! Faceți pentru el ceea ce-i este de trebuință și vă stă tuturor în putere! Nu vă cheltuiți banii cu împodobirea pe dinafară a sicriului și a mormântului, ci cheltuiți-i spre ajutorarea celor aflați în nevoi, întru pomenirea celui drag, care a răposat, cheltuiți-i cu lucrarea Bisericii, care se poate îngriji de sufletul lui. Toți avem de urmat aceeași cale: și noi vom avea trebuință, odată, să fim pomeniți în rugăciuni! Să fim deci noi înșine milostivi cu cel răposat. Nu trebuie mare pompă în timpul slujbei, dar negreșit înmormântarea trebuie săvârșită în întregime, fără omisiuni; nu te gândi la tine sau la confortul tău, ci gândește-te la cel răposat, de care te desparți pentru totdeauna.” Pr. Serafim Rose  – Sufletul după moarte

Adormiți întru Domnul, nu trecuți în neființă

Sfântul Apostol Pavel zice: “Fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voiesc să fiţi în neştiinţă ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care nu au nădejde. Pentru că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa (credem) că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El. Căci aceasta vă spunem, după cuvântul Domnului, că noi cei vii, care vom fi rămas până la venirea Domnului, nu vom lua înainte celor adormiţi, pentru că Însuşi Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi. După aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi, împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi aşa pururea vom fi cu Domnul. De aceea, mângâiaţi-vă unii pe alţii cu aceste cuvinte.” (I Tesaloniceni 4, 13).

Tâlcuind cuvântul Sf. Apostol Pavel, Pr. Ilie Cleopa spune într-una dintre predicile sale: “Noi credem că Iisus a murit şi a înviat. Şi, la fel credem că Dumnezeu pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce la învierea, cea de apoi, împreună cu El (I Tesaloniceni 4, 14). Căci dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom vieţui împreună cu El (Romani 6, 8; I Corinteni 15, 49). Cât despre cei morţi în credinţa în Iisus Hristos, ei nu sunt morţi ci adormiţi, aşa cum adevereşte Sfânta şi dumnezeiasca Scriptură, care zice: Hristos a înviat din morţi, fiind începătura învierii celor adormiţi (I Corinteni 15, 20)..”- Predică la Duminica a XXIV-a după Rusalii despre cei adormiţi în Hristos. Așadar, Biserica îi numeşte pe cei trecuţi în viaţa de dincolo „adormiţi”. Biserica nu vorbește despre trecere într-o stare de nefiinţă, ci de trecere dintr-un mod de existenţă în alt mod de existenţă. “In neființă nu trece nimeni, pentru că neființa este neant, neantul este neant în sine, este nimic, nu este un mediu care să primească pe cineva din alt mediu. Iată deci o expresie cu desăvârșire agramată care se moștenește și în zilele noastre. Obișnuit spunem că cineva a trecut în viața de dincolo sau în viața de veci, care este un alt mod de existență. ” – Vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania.

Mântuitorul, când ajunge în casa lui Iair a cărui fiica de numai 12 ani murise, spune: „Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme” (Luca: 8,52). Pe credinţa în nemurirea sufletului, în vieţuirea lui după despărţirea de trup, precum şi în Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos se întemeiază ceea ce numim în Biserica Ortodoxă cultul morţilor, grija pe care o poartă cei vii de a-i avea în rugăciunile lor pe cei mutaţi la Domnul. Grija și dragostea pentru cei adormiți se exprimă prin rugăciunile înălţate către Dumnezeu pentru aceştia, în cadrul Sfintei Liturghii și a Slujbei Parastasului. Liturghia, parastasele, ecteniile pentru morți, milosteniile, faptele bune, metaniile, rugăciunile și căința, formula: „Dumnezeu să-i ierte!“, toate acestea merg sus, la acele suflete, și ele se folosesc. Prin urmare, aceasta este cea mai mare milostenie neștiută de mulți. Fă o Sfânta Liturghie, și vei face milostenie la sute de suflete, care se vor ușura și se vor odihni acolo, în lumea cealaltă.” – Avva. Efrem Filotheiul

Pomeniri în postul Mare

Un moment deosebit al anului liturgic în care îi pomenim pe cei adormiți este Postul Sfintelor Paști. În fiecare dintre cele șapte sâmbete ale Postului Mare, Biserica a rânduit Slujba Sfintei Liturghii urmată de cea a parastasului. “Rugăciunea pentru cei morți este expresia fundamentală a Bisericii ca iubire. Ne rugăm lui Dumnezeu să-i pomenească pe cei pe care noi îi pomenim și facem aceasta tocmai pentru că îi iubim. Rugându-ne pentru ei, ne întâlnim cu ei în Hristos, Care este dragoste, înfrânge moartea, care este ultima biruință asupra înstrăinării și lipsei de dragoste. În Hristos nu este diferență între cei vii și cei morți. El este Viața și această Viață este lumina omului.” – Pr. Alexander Schmemann, “Postul cel Mare“

A participa la aceste slujbe cu pomelnic și prinoase pentru sufletul celor trecuți la Domnul se mai numește în popor și a purta sâmbetele, și este o faptă de milostenie sufletească. “Şi pre­cum în această viaţă, dacă cineva este prieten cu împăratul poate mijloci şi ajuta un vinovat, tot astfel şi cel care este prieten cu Dumnezeu poate mijloci la El prin rugăciunea sa şi astfel să mute pe morţii vinovaţi dintr-o “temniţă” în alta mai bună, dintr-o “celulă” în alta mai bună. Aşa cum îi uşurăm pe cei întemniţaţi cu sucuri răcoritoare etc., pe care le ducem atunci când îi cercetăm, tot astfel şi pe morţi îi uşurăm prin rugăciu­nile şi milosteniile pe care le facem pentru sufletele lor. Rugăciunile credincioşilor pentru cei adormiţi şi parastasele sunt ultima posibilitate pe care le-o dă Dumnezeu celor răposaţi pentru a fi ajutaţi înainte de a se face Judecata de Apoi. După ea nu vor mai putea fi ajutaţi cu nimic… De aceea şi Biserica noastră are rânduiala paras­taselor. Parastasele sunt cel mai bun avocat pentru sufletele celor adormiţi. Au puterea să scoată un suflet chiar şi din iad.” – Pr. Paisie Aghioritul

Totuși, felul în care punem în practică buna noastră intenție, ne poate duce în ispită și păcat. Când accentul cade pe cantitatea și felurimea mâncărurilor oferite ca pomană, când căutăm să fim mai presus decât rudele și vecinii prin cheltuiala pentru parastas, când găsim mai important un obicei local decât o rânduială a Bisericii, riscăm ca pomana noastră să nu fie bine-primită de Dumnezeu.

Coliva

Sunt, de exemplu, zone din țară unde este de neconceput ca de la parastas să lipsească coliva. Simbol al morții și al învierii prin exemplul bobului de grâu care trebuie mai întâi să putrezească pentru a da rod și a se înmulți, coliva este binecuvântată de preot și oferită spre veșnică pomenire la parastas. Dar sunt și zone geografice, în Ardeal de exemplu, unde coliva este rar întâlnită. O posibilă explicație ar fi aceea că românii ortodocși au fost mult prigoniți de Imperiul Austro-Ungar, mergându-se până la impunerea catolicismului și greco-catolicismului în multe zone, iar ortodocșii nu au putut să înrădăcineze obiceiuri cunoscute mai mult în Moldova și Muntenia. În prezent, în Ardeal, coliva este înlocuită cu un castronaș cu miez de nucă (ingredient de bază al colivei). Grâul are semnifi­caţia lui, căci spune Scriptura: “Se seamănă întru stricăciune, înviază întru nestricăciune”. În lume sunt unii care se îngreuiază să fiarbă puţin grâu şi duc la biserică stafide, covrigi, colaci, ca să facă preoţii paras­tas. Dar în Sfântul Munte vezi nişte bătrânei, sărmanii, care la fiecare Sfântă Liturghie fac colivă pentru morţi şi pentru Sfântul pe care îl prăznuiesc pentru a primi binecuvântarea lui.” – Cuv. Paisie Aghioritul, “Viața de familie”

Câte bordeie atâtea obiceiuri

În Moldova și părți ale Munteniei, există obiceiul ca pentru sufletul celui adormit să se dea de pomană un set complet de haine, dar și cele necesare într-o casă: pat, masă, scaune, veselă etc. Mai mult, la termene dese și respectate cu strictețe, sunt alte obiceiuri: pomenirea la mormânt, unde se așterne o față de masă și se oferă un număr fix de colaci în formă de cruce, și un alt număr de colaci de formă rotundă.  Se mai dau de pomană „peste groapă”, o plapuma (sau o pătură), perne, o căldare cu apă, o găina vie etc. Toate acestea nu au încărcătura religioasă în sine, ci țin de o cutumă locală. Cu alte cuvinte, dacă în alte zone geografice aceste obiceiuri nu se practică, nu înseamnă că sufletul celui adormit nu este miluit cum se cuvine. Din păcate, aceste datini răzlețe sunt păstrate cu convingerea că așa trebuie, așa e binedoar așa sufletul este mântuitAceasta este o încredințare greșită. Sigur, forma de cruce, sau cea rotundă dată colacilor, respectă o simbolistică religioasă, iar ținerea acestor obiceiuri nu este rea în sine, de aceea preoții nici nu refuză oficierea unor astfel de slujbe. Dar a judeca pe aproapele nostru care e mai sărman sau mai puțin informat cu privire la aceste datini locale că nu face la fel ca noi, a ne mândri cu felul în care organizăm noi parastasul și a ne compara cu ceilalți plusând cantitativ, este cu siguranță păcat al slavei deșarte și mândriei.

O persoană din Moldova care participă la un parastas în Ardeal sau invers, are numeroase motive să fie uimită și contrariată. De fapt, rugăciunea pentru dezlegarea de păcate a celui adormit este cea care contează cel mai mult în fața lui Dumnezeu, iar ea este aceeași oriunde în spațiul ortodox românesc. Să nu ne împiedicăm de detalii și de gura lumii. Să nu renunțăm și să nu amânăm pomenirea morților de teamă că neavând destui bani, nu putem oferi și noi zeci de colaci, lumânări și mese bogate. “Milostenia nu se face doar cu lucruri materiale, ci mai mult cu lucruri duhovnicești. V-ați gândit vreodată să vă rugați pentru sufletele care sunt sub osânda lui Dumnezeu? Pentru aceste suflete cine se va ruga? În aceasta constă cea mai mare milostenie! Aceasta este milostenia cea mai înaltă, pe care poate s-o ofere creștinul.” – Sf. Efrem Filotheiul

Miluim pe sărmani sau omenim neamurile?

Să vedem în pomană cu adevărat șansa de a oferi ceva de folos unor suflete chinuite și sărmane, nu de etalare a posibilităților noastre financiare. Să chemăm la masa parastasului mai întâi pe cei flămânzi, singuri și bolnavi, să nu îi uităm pe afară până când sfârșesc oaspeții de seamă. Biserica este deseori judecată că investește în construcția de noi lăcașuri de cult în timp ce ar putea cheltui mai mult pentru săraci și bolnavi. Dar noi, când ne vine rândul să facem o faptă bună, ce alegem mai întâi? Pe cel sărac căruia să îi facem cu adevărat bucurie, sau ținerea unui obicei local de a cumpăra zeci și sute de vase (cratițe, farfurii, pahare, tacâmuri) pe care le oferim unor persoane care oricum nu au nevoie de ele? Rânduielile bisericești nu prevăd nimic în privința numărului și cantității prinoaselor și fiecare poate da cât crede de cuviință. Trebuie păstrată însă măsura în tot ceea ce întreprindem, preocupându-ne mai mult de rugăciunea pentru sufletul celui decedat, decât de mese îmbelșugate. Să dăm de pomană orfanilor, văduvelor, bătrânilor singuri și bolnavi, persoanelor cu handicap și dizabilități, străinilor, celor care într-adevăr au nevoie și vor primi cu recunoștință darul.

Responsabilități ale familiei celui adormit

Familia celui răposat trebuie să se îngrijească să fie o atmosferă duhovnicească și meditativă la masa parastasului. Nu se va exagera cu servirea vinului, nu se va vorbi tare și nu îi va fi nimănui îngăduit să bea peste măsură. Un obicei greșit este și cel de a vărsa o picătură de vin din pahar în amintirea celui decedat. Tot familiei îi revine responsabilitatea de a se informa asupra perioadei liturgice în care se află Biserica la săvârșirea parastasului. În zilele de post, mâncarea de la parastas trebuie să fie de post, chiar dacă cel trecut la Domnul nu postea și prefera mâncarea de dulce. Ba, cu atât mai mult, am îndrăzni să spunem. Postirea unită cu rugăciunea celor rămași, îi pot ajuta dincolo de mormânt. „Împărăția lui Dumnezeu – spune Sfântul Apostol Pavel – nu este mâncare și băutura” (Romani 14, 17). Nimic din ceea ce oferim ca ofrandă materială nu ajunge la cel adormit, acesta nu mai mănâncă și nu mai bea în viața de dincolo, de vreme ce s-a despărțit de trup. Ceea ce ajunge al cel adormit, este mila lui Dumnezeu care vede dragostea, dărnicia și discernământul cu care oferim cele materiale spre pomenire.

Lumânările

Un alt aspect demn de semnalat este acela al lumânărilor folosite la parastas. Ele sunt o jertfă care pre-închipuie lumina Învierii și viața veșnică, drept care trebuie să fie curate. Se va evita cumpărarea lumânărilor din afara bisericilor, deoarece în majoritatea cazurilor fabricarea lor se face fără a respecta procesul tehnologic conservat de Biserica, folosindu-se deșeuri petrolifere și diverși înlocuitori care prin ardere provoacă fum înecăcios și toxic. Pe lângă afumarea picturii bisericești, lumânările de proastă calitate picură pete de ceară greu de eliminat de pe covoarele și aleile bisericii.

Parastas individual și de obște

“Când se întâmplă să fie mai mulți răposați în biserică, în același timp, nu refuza dacă cineva propune ca slujba să se săvârșească pentru toți la un loc. Căci este chiar mai bine ca o înmormântare să se slujească pentru doi sau mai mulți răposați în același timp: rugăciunea tuturor celor adunați acolo va fi mult mai vie decât dacă s-ar sluji de mai multe ori, succesiv, în mare grabă, cu neatenție și cât mai pe scurt, pentru fiecare separat; pentru că fiecare cuvânt al rugăciunilor pentru cel răposat este ca un strop de apă dat unui om însetat. Să ne îngrijim de cei care au plecat în lumea de dincolo înaintea noastră, ca să putem face pentru ei tot ce ne stă în puteri, având în minte că Fericiți sunt cei milostivi, că aceia se vor milui!”–Pr. Serafim Rose, “Sufletul după moarte”

Învățătura Pr. Rose este aplicabilă și în cazul parastasului la diferite termene de la trecerea la Domnul. Parastasul nu trebuie să fie mereu individual, căci Dumnezeu nu judecă precum noi, oamenii, preferențial și exclusivist. Dimpotrivă, comuniunea în rugăciune și împreună suferința pentru pierderea celor dragi sunt mai plăcute înaintea lui Dumnezeu. Unii cred în mod greșit că până la parastasul de 40 de zile nu este bine să se mai facă nicio pomenire. Dacă înaintea celor 40 de zile se întâmplă să fie o Sâmbătă a Morților cu parastas de obște la biserică, aceste familii aleg să nu participe. Ele privează sufletul celui adormit de dezlegări și ușurare în viața de apoi. La fel se întâmplă când familia crede că și-a făcut datoria creștinească față de cel răposat pomenindu-l o dată în fiecare an, la o dată apropiată de cea a morții. Aceste familii, în mod greșit,  nu consideră necesar să participe și la alte pomeniri de obște rânduite de Biserică. Un alt caz care vădește ancorarea întru cele formale, este insistența unor familii de a face parastas individual pentru cei adormiți chiar într-o astfel de Sâmbătă a Morților, dar la o altă oră, separat de parastasul obștesc.

Cum putem ajuta cu adevărat pe cei adormiți

Sfântul Ioan Gură de Aur detaliază sensul milosteniei şi al rugăciunilor făcute pentru cei adormiţi: „Cum şi în ce mod îi putem ajuta? Să ne rugăm pentru cei morţi, punând şi pe alţii să se roage şi dând milostenii pentru sufletele lor. Căci nu degeaba s-a rânduit de către Apostoli ca să se facă pomenirea la Sfintele şi înfricoşătoarele Taine pentru cei mutaţi de la noi; au ştiut ei că mult folos vor avea, mult ajutor vor căpăta. Pentru că atunci întregul popor stă cu mâinile ridicate către Dumnezeu când clerul întreg se roagă, când înfricoşata Taină stă de faţă, apoi cum să nu îmblânzim pe Dumnezeu rugându-L pentru ei?”

Parastasul cel mai bun dintre toate pe care îl putem face pentru cei morţi este viaţa noastră petrecută cu luare aminte, nevoinţa pe care o facem pentru a ne tăia neputinţele şi a ne curăţa sufletul. Pentru că dezlipirea noastră de lucrurile materiale şi de patimile sufleteşti, pe lângă faptul că ne pricinuieşte nouă uşurare, are ca rezultat şi uşurarea sufletelor celor adormiţi din tot neamul nostru. Cei adormiţi se bucură atunci când un urmaş de-al lor se află lângă Dum­nezeu. Dacă noi nu suntem într-o stare duhovnicească bună, atunci suferă părinţii noştri adormiţi, moşii şi strămoşii şi tot neamul nostru. „Uită-te ce nepot am făcut!” spun ei şi se mâhnesc. Dacă însă suntem într-o stare duhovnicească bună, se bucură pentru că şi ei au contribuit la naşterea noastră, iar Dumnezeu într-un anumit fel este obligat să-i ajute. Adică ceea ce va da bucurie celor adormiţi este străduinţa noastră de a bineplăcea lui Dumnezeu, astfel încât să-i întâlnim în Rai şi astfel să trăim cu toţii împreună în viaţa cea veşnică. Prin urmare merită osteneala să lovim în omul nos­tru cel vechi ca să se facă nou, astfel încât să nu se vatăme nici pe sine, nici pe ceilalţi oameni, ci să se ajute atât pe sine însuşi, cât şi pe ceilalţi, fie ei vii sau morţi. – Cuv. Paisie Aghioritul, Viața de familie

“Tot ceea ce facem pentru aproapele nostru vom primi de la Dumnezeu. Dacă vom ierta, El ne va ierta, daca vom iubi, El ne va iubi, daca vom fi milostivi si El ne va fi milostiv. Dacă nu-l osândim pe om, nici Dumnezeu nu ne va osândi. Toate se vor întâmpla la fel. Ceea ce vom dărui vom și primi înapoi!”- Avva Efrem Filotheitul, Sfaturi duhovnicești

Sursa: poruncaiubirii.agaton.ro

ADVERTISMENT
loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.