Învaţă-l pe copil să fie bun, înainte de a-l învăţa să fie talentat!

Învaţă-l pe copil să fie bun, înainte de a-l învăţa să fie talentat! Învaţă-l să dea, înainte de a cere. Nu neapărat să dea „cămaşa de pe sine”, ca să pară milostiv. Contează nu să pară, ci să fie cu adevărat şi să se bucure că este de folos cuiva.

Suntem milostivi abia atunci când ne bucuram de binele pe care l-am făcut.

– Zădarnic veţi deschide lăzile voastre cu bani, dacă nu veţi deschide, mai întâi, inimile voastre către cei care aşteaptă să fie ajutaţi, afirma J.J. Rousseau. Bolnavii şi nenorociţii au nevoie mai mult de mângâierea, decât de punga voastră!

A săvârşi un act de milostenie înseamnă a da dovadă de dragoste faţă de cel apropiat. Uneori, o mică atenţie, o consolare, o vorbă bună sau un gest de caritate valorează mai mult decât un car cu bani.

Tradiţia creştină păstreaza nenumarăte mărturii despre acest subiect…

Se spune că odată, lângă o cetate care a scăpat cu bine dintr-un lung asediu, apărătorii ei au înălţat o mănăstire, pe care localnicii s-au angajat s-o finiseze. Lume de peste lume a prins a veni cu tot felul de podoabe, bani şi lucruri scumpe, ca să capete statut de ctitor al acelei mănăstiri.

Orbiţi de ipocrizie, unii dintre bogătaşi îşi scuturau cu fală pungile pe care voiau să le doneze mănăstirii. Doar o bătrână amărâtă şi bolnavă stătea retrasă deoparte şi urmărea cu jale acea parada ieftină a vanităţii. Ar fi dorit şi ea să dea macar ceva-ceva pentru locaşul sfânt, dar nu avea niciun ban, nici aur, nici mătasuri…

Tocmai atunci, un car încarcat cu bogăţii s-a apropiat de locul unde stătea ea. Stăpânul carului lovea necruţător cu biciul în boii care se opinteau să urce dealul. Ei, însă, erau lihniţi de foame şi sete. Nu mai aveau putere să ducă cele adunate pentru mănăstire. În faţa porţii, s-au împleticit şi au căzut cu botul pe ţărână.

Înfuriat, stăpânul a prins a-i bate şi mai tare.

– Încetează! l-a oprit bătrâna. Nu vezi ca au nevoie de odihnă?

Luptând cu propriile sale boli şi slăbiciuni, ea a dat fuga la izvor şi le-a adus puţină apă, apoi a rupt un braţ de iarbă proaspătă şi l-a pus cu milostenie în faţa bietelor animale.

A doua zi, când ingerii au dezvelit placa de marmură cu cei mai importanţi ctitori ai mănăstirii, în capul listei era dăltuit numele acelei bătrâne.

Aurelian Silvestru

Extras din „Fărâme de suflet”, Ed. Tocono, 2011

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *